Individ şi persoană în spaţiul economic

În ansamblul ei şi dincolo de deosebirile ce ţin de curente, şcoli sau ideologii, gândirea economică agreează ideea că întregul edificiu al economiei este pus în mişcare de dorinţa agentului economic individual de a-şi îmbunătăţi situaţia, de a face tot ce îi stă în putinţă ca, dată fiind o anumită situaţie de alegere, să-şi realizeze cel mai bine propriul interes.

Scopul discuţiei de faţă este acela ca, plecând de la această stare de lucruri şi încadrând-o în contextul problematicii spaţiului economic, să investigăm - fie şi doar la nivelul de suprafaţă al lucrurilor, neputând coborî acum analiza mai în profunzime - măsura în care coordonatele generale ale spaţiului economic suferă sau nu modificări atunci când analiza economică nu se mai apleacă asupra individului, ci asupra persoanei, aşa cum este ea înţeleasă în învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă.

Despre spaţiul economic

Spaţiul economic prin excelenţă este piaţa. Într-o primă instanţă, piaţa apare a fi un spaţiu fizic, mai exact locul în care se tranzacţionează vânzări şi cumpărări de bunuri şi servicii. La o privire mai atentă însă, piaţa apare a fi spaţiul în care proprietarii privaţi interacţionează, sau mai bine spus însăşi reţeaua de schimburi creată de aceştia. Cu alte cuvinte, în esenţa ei, piaţa este un spaţiu relaţional. Ca spaţiu relaţional, piaţa este un mecanism "...de alocare raţională a resurselor, pe baza calculului economic. Spunem raţională, adică optimă în raport cu preferinţele indivizilor, reflectate în actele de vânzare-cumpărare. Dacă oamenii vor droguri, arme, aur, piaţa le va oferi aceste lucruri. Dacă oamenii vor discoteci mai degrabă decât spitale, maşini scumpe mai degrabă decât şcoli, piaţa le va furniza cu prioritate discoteci şi maşini. În acest sens, piaţa este perfectă, în vreme ce oamenii pot fi lipsiţi de virtuţi morale... Imperfecţiunea nu este un atribut al pieţei, ci al omului" 1.

Individul ca actor în spaţiul economic

Se poate spune că, în cvasi-totalitatea ei, analiza economică curentă are drept subiect central individul. Astfel, pentru economişti, indivizii constituie, în toată diversitatea şi concreteţea lor, singurele date ultime ale realităţii economice. Corespunzător, doar indivizii au ţeluri şi acţionează, în permanenţă, conform propriilor preferinţe şi planuri, cu scopul de a-şi ameliora condiţia, dând astfel naştere producţiei, schimbului, distribuţiei, consumului, precum şi cooperării sociale extinse.

Viziunea subiacentă care concepe individul ca reprezentând unitatea ultimă de analiză este cea a individualismului metodologic, care poate fi considerat drept un principiu de cunoaştere, gnoseologic. Într-o formulare sintetizată, poziţia individualismului metodologic în economie ar fi următoarea: cine nu tratează fenomenele economice (fie că sunt ele micro sau macro) în termeni de acţiuni ale indivizilor, de fapt, nu le înţelege.

Practic, se poate vorbi despre două variante de individualism2. Astfel, economiştii adepţi ai curentului dominant de gândire la ora actuală (mainstream-ul sintezei neoclasice) apelează la ceea ce am numi un individualism "atomist-behaviour-ist". Conform acestuia, toate fenomenele sociale (şi deci şi cele economice ca subspecie) sunt compuse din mişcări ale acestor "unităţi atomare" care sunt indivizii. În această abordare, indivizii sunt consideraţi identici, diferiţi doar prin "istoria" lor. Ideea subiacentă fiind aceea că indivizii cu acelaşi istoric, puşi în aceleaşi circumstanţe, săvârşesc aceleaşi acţiuni. Sau acelaşi individ supus succesiv aceloraşi stimuli se va comporta identic, stereotipic. Logica unei astfel de înţelegeri a comportamentului individual este cea a răspunsului la stimuli, precum şi a constanţei în timp a relaţiei: anume stimul - anume răspuns.

Distinct de individualismul atomist-behaviour-ist al neoclasicilor, există cel care are drept punct de plecare constatarea că acţiuni diferite pot decurge din circumstanţe identice şi că circumstanţe diferite pot da naştere aceleiaşi acţiuni (înlocuind circumstanţe cu stimuli realizăm imediat diferenţa între cele două variante de individualism). Şi trebuie precizat că un astfel de individ este "atomul" ştiinţei economice profesate de adepţii şcolii austriece de economie, adică de economiştii libertarieni. Un alt fel de a exprima versiunea aceasta de individualism ar fi acela de a spune că individul libertarienilor este "creator", aduce "noutate" în lume, iar o bună parte din personalitatea sa rămâne pentru observatorul extern şi pentru cel care ar dori să-i anticipeze acţiunile "o taină". Cu alte cuvinte, deşi libertarienii nu fac legătura explicit, versiunea lor de individualism poate fi considerată ca fiind compatibilă cu înţelesul pe care îl dă teologia patristică (ortodoxă) noţiunii de persoană (opinii extrem de interesante şi valoroase pot fi găsite în acest sens în lucrările unor economişti libertarieni români precum Dan Cristian Comănescu şi Marius Spiridon). Fapt pentru care unii îl şi numesc individualism personalist (vezi mai ales Mihai-Vladimir Topan).

Persoana în tradiţia ortodoxă

Drept un fel de idee concluzivă pentru cele discutate până acum, să arătăm că, problematizând natura de profunzime a comportamentului uman în termenii individualismului metodologic (fie el atomist-behaviour-ist sau personalist), economiştii asumă - cu sau fără voie, în mod conştient sau nu - faptul că, în condiţia sa de individ, omul rămâne o existenţă "închisă" atât în sine însăşi, cât şi în lumea aceasta, pământească. Fiind prioritar preocupat de satisfacerea nevoilor sale biologice şi materiale, individul la care se referă gândirea economică înţelege relaţiile sociale drept exerciţii de clamare şi limitare de drepturi, poziţionându-se astfel într-o atitudine auto-centrată, ce concepe viaţa ca fiind fundamental direcţionată spre sinele propriu.

Prin contrast cu viziunea economică asupra individului, învăţătura Sfinţilor Părinţi arată că esenţial persoanei umane nu îi este urmărirea propriului interes, ci lucrarea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Pentru a aprofunda această idee, să apelăm şi la cuvintele marelui teolog român, părintele Dumitru Stăniloae. În acest sens, părintele afirmă că omul are capacitatea de a privi în mod conştient şi de a tinde în mod liber spre ceea ce este "dincolo" de lumea creată - cu alte cuvinte, dincolo de el însuşi şi chiar dincolo de statutul său existenţial, de condiţia sa de creatură -, adică spre Creatorul său3.

Pe cale de consecinţă, precizează părintele Stăniloae, când omul alege, în virtutea propriei sale voinţe, să se separe de comuniunea interpersonală cu Dumnezeu -, în acest caz el rămâne la condiţia de individ. În condiţia de individ, omul respinge comuniunea cu Dumnezeu şi alege autonomia în relaţia cu El. Ca individ, elaborează mai departe teologul român, omul rămâne o existenţă închisă, întemniţată atât în sine însăşi, cât şi în existenţa aceasta lumească, pământească; el rămâne întemniţat în nivelul de existenţă al ordinii create, actualizând în felul acesta posibilitatea pe care o are, prin liberul său arbitru, de a se separa de Dumnezeu şi de semenii săi. Ca individ, omul rămâne un simplu exemplar printre multe altele ale speciei sale4. El este dominat de preocupări pur materiale, în timp ce aspectele duhovniceşti şi cele ce ţin de veşnicie sunt trecute într-un plan secund de preeminenţa aspectelor materiale şi temporale ale vieţii.

Din contră, arată teologul român, ca persoană omul actualizează capacitatea sa potenţială de a privi în mod conştient şi deliberat la ceea ce este dincolo de el însuşi şi de condiţia sa de creatură, adică de a privi spre Dumnezeu. Ca persoană, omul este întotdeauna în relaţie de comuniune interpersonală cu Dumnezeu şi cu semenii săi5. Ca persoană, el este primordial preocupat de împlinirea nevoilor sale duhovniceşti, conferind adâncime vieţii sale interioare şi experiind o profundă transformare lăuntrică, ca expresie a dăruirii iubitoare de sine către Dumnezeu şi semenii săi.

Persoana ca actor în spaţiul economic

Arătam la începutul analizei noastre că natura pieţei nu este un dat în sine, ci ea depinde primordial de natura actorilor ce operează pe piaţă. Am văzut, de asemenea, că atunci când piaţa este populată de "indivizi", ea reprezintă un spaţiu economic relaţional pus în mişcare de dorinţa acestora de a-şi îmbunătăţi situaţia, de a face tot ce le stă în putinţă ca, dată fiind o anumită situaţie de alegere, să-şi realizeze cel mai bine propriul lor interes exprimat exclusiv în termeni biologici şi materiali.

Se ridică acum întrebarea: care ar fi caracteristicile spaţiului economic dacă actorii de pe piaţă ar fi "persoane"? Sau, mai exact spus, ar fi indivizi angajaţi în urcuşul duhovnicesc al "devenirii întru persoană"? În opinia noastră, "economia centrată pe persoană" aduce cercetarea economică într-un acord mai deplin cu sensurile de profunzime ale naturii umane şi comportamentului economic. În felul acesta, cercetarea ştiinţifică făcută de economistul "centrat pe persoană" urmează să-i dez-văluie acestuia adevăruri ale naturii umane şi ale comportamentului economic pe care nu le-a putut vedea anterior, cu "ochii" economistului "centrat pe individ".

O primă dez-văluire la care ne referim este cea a registrului dual al antropologiei economice, adică dez-văluirea naturii umane ca fire compusă: omul este şi trup, şi suflet. Cercetarea economică "centrată pe individ" are în mod tradiţional drept obiect de investigaţie problema satisfacerii nevoilor trupeşti ale omului, în condiţiile rarităţii resurselor disponibile. Cercetarea economică "centrată pe persoană", pe de altă parte, dez-văluie drept obiect de investigaţie împlinit problema satisfacerii ambelor dimensiuni ale trebuinţelor umane: trupeşti şi sufleteşti (duhovniceşti).

Temeiul unei astfel de înţelegeri îl găsim chiar în cuvintele Mântuitorului Hristos: "Iar El, răspunzând, a zis: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"" (Matei 4, 4). Iar Sfinţii Părinţi, tâlcuind cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu, arată: "Să nu-ţi cheltuieşti toată vremea vieţii tale întru grija trupului tău. Ci, când va flămânzi trupul şi hrană va cere, adu-ţi aminte că şi sufletul tău de aceeaşi hrană are trebuinţă. Şi, precum trupul, dacă nu se va împărtăşi de hrana cea trupească, moare, aşa şi sufletul, dacă nu se va împărtăşi de cea duhovnicească. Că îndoit este omul: şi cu suflet şi cu trup. Şi pentru aceasta zicea Iisus:"Deci, tu, iconomule, dă pe cele ale sufletului sufletului, şi pe cele ale trupului trupului"" 6. La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare zice: "Ci, ia seama că sufletul şi trupul sunt ca un frate cu o soră. Să nu vieţuiască, deci, sufletul tău fără de trup, nici trupul tău fără de suflet. Socoteşte că se cuvine a împărţi averile pe jumătate, pe cât trupului, pe atât şi sufletului" 7.

Economia "centrată pe persoană" (sau, într-o formulare alternativă, "economia persoanei"), ca domeniu de investigaţie rezultat prin dez-văluirea realităţii împlinite a naturii umane, asta şi face: dând pe cele ale trupului trupului, şi pe cele ale sufletului sufletului, socoteşte că se cuvine a împărţi averile pe jumătate: pe cât trupului, pe atât şi sufletului.

Dar, mai mult decât atât. Pe lângă acest dublu registru antropologic (trebuinţe trupeşti/materiale - trebuinţe sufleteşti/duhovniceşti), economia persoanei dez-văluie şi un dublu registru ontologic: realitatea pământească şi realitatea cerească. Iar această dualitate ontologică fiinţează în strânsă legătură cu dualitatea antropologică. Considerăm că este legitim să interpretăm în acest sens şi ideile dezvoltate de părintele Dumitru Stăniloae. Astfel, arătând că "lumea e un mijloc prin care Dumnezeu vrea să ţină un dialog cu omul", precum şi că "lumea e făcută pentru creşterea spirituală a oamenilor în comuniune; fără om, lumea nu ar avea nici un rost", părintele spune explicit: "Lumea (realitatea pământească - în termenii noştri) nu are raţiunea suficientă a existenţei sale în ea însăşi, ci îşi are această raţiune în om, al cărui sens e depăşirea existenţei lui în lume (adică, participarea la realitatea cerească - în termenii noştri)"8. Iar legătura între dualitatea ontologică şi cea antropologică poate fi întrevăzută din următoarele afirmaţii ale părintelui Stăniloae: "Lumea e organizată în mod raţional, dar nu de om, însă pentru a se folosi omul de ea, atât pentru a dura şi creşte trupeşte, cât şi pentru a creşte spiritual" 9.

În loc de concluzii

Pentru actorul economic angajat pe calea devenirii întru persoană, raţiunea suficientă a existenţei umane pământeşti stă în depăşirea ei, deci în trăirea ei în permanentă relaţie cu existenţa umană cerească, ceea ce legitimează dublul registru ontologic pe care se întemeiază analiza economică "centrată pe persoană". În plus, pentru acelaşi actor, raţiunea existenţei umane pământeşti stă totodată în folosirea acestei existenţe atât pentru cele ale trupului, cât şi pentru cele ale sufletului, ceea ce legitimează dublul registru antropologic pe care se bazează analiza de economie a persoanei. Astfel că, nerezumându-se doar la cele trupeşti, ci preocupându-se şi de cele duhovniceşti, omul studiat de economia persoanei "aduce cerul pe pământ" şi "trăieşte pe pământ ca în cer". Iar economia "centrată pe persoană" are drept obiect de investigaţie ştiinţifică exact această stare de unire (neamestecată şi nedespărţită) dintre spaţiul existenţei umane pământeşti şi "spaţiul" existenţei sale cereşti.

Note: 1 Vezi pe larg în acest sens Bogdan Glăvan, blog personal, http://www.logec.ro, 17 septembrie 2010.

2 În prezentarea acestor variante de individualism am urmat liniile de analiză dezvoltate de Mihai-Vladimir Topan, Întreprinderea în afacerile internaţionale, teză de doctorat, ASE Bucureşti, 2010, pp. 22-23.

3 Pr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 30.

4 Pr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie…, p. 119.

5 Pr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie…, p. 119.

6 Sfântul Efrem Sirul, Proloagele, vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 446.

7 Sfântul Vasile cel Mare, Proloagele, vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 531.

8 Pr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie…, p. 169.

9 Pr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie…, p. 166.