Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 145-146 „(...) Necontenit sunt învățați tinerii (monahi din
Pregătirea pentru rugăciune
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri, Cartea a Noua, Cap. III. 3 - V, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 321-322
„Tot ce a gândit sufletul nostru înainte de ceasul rugăciunii în mod necesar ne vine în minte când ne rugăm. De aceea, cum vrem să fim găsiți când ne rugăm, așa să ne pregătim înainte de timpul rugăciunii. Când suntem în rugăciune, ne apar în minte și plutesc în fața ochilor noștri aceleași gânduri dinainte: fapte, vorbe, sentimente de mânie, tristețe, pofte sau chiar râs prostesc, care, lucru rușinos de spus, poate fi stârnit de amintirea vreunui fapt sau a vreunei vorbe de mai înainte. De aceea, înainte de rugăciune, să alungăm în grabă din adâncul inimii noastre tot ceea ce nu voim să ne vină în minte când ne rugăm. Numai așa vom putea îndeplini acel precept apostolic: Rugați-vă fără întrerupere (I Tesaloniceni 5, 17) și în tot locul ridicând mâini curate, fără ură și fără preget (I Timotei 2, 8). Niciodată nu vom putea îndeplini această poruncă dacă mintea noastră nu va fi hrănită neîntrerupt prin contemplarea lui Dumnezeu Cel Atotputernic, ferită de orice atingere cu viciile și practicând virtuțile ca pe niște bunuri firești. Felul sufletului nostru se aseamănă destul de bine cu un fulg foarte mic sau cu o pană foarte ușoară. Acestea, dacă nu au fost distruse sau îmbibate de umezeala venită din afară, se înalță spre cer aproape natural, prin mobilitatea propriei lor substanțe, la cea mai mică suflare. Dar, dacă au fost îngreunate de vreo umezeală care le-a cuprins sau a pătruns în ele, răpindu-li-se puterea de mișcare, nu numai că nu vor mai putea zbura în văzduh, dar chiar vor coborî în adâncurile pământului, din cauza greutății pe care le-a dat-o umezeala. La fel și mintea noastră, dacă nu s-a îngreunat, stricată de umezeala poftelor vătămătoare, de vicii și de grijile lumii acesteia, se va înălța către cele de sus la cea mai ușoară suflare a meditației duhovnicești, ajutată în chip natural de puritatea sa, și, părăsind cele de jos și pământești, se va muta la cele cerești și nevăzute. De aceea suntem sfătuiți destul de limpede de îndemnurile Domnului: Vedeți să nu se îngreuneze inimile voastre în desfrânare, în beție și în grijile lumești (Luca 21, 34). Astfel, dacă voim ca rugăciunile noastre să pătrundă nu numai în ceruri, ci chiar deasupra cerurilor, să ne curățim mintea murdărită de toate viciile pământești și de gunoiul patimilor, pentru a-i reda ușurința naturală. Numai astfel rugăciunea se va înălța la Dumnezeu, fără să fie trasă înapoi de greutatea vreunui viciu. Să remarcăm totuși cauzele pe care Domnul le-a atribuit îngreunării minții. El n-a numărat printre acestea nici adulterele, nici desfrânările, nici omuciderile, nici blasfemiile, nici hoțiile, pe care toți le știu că sunt ucigătoare și vrednice de osândă, ci îmbuibarea, starea de beție și grijile sau preocupările lumești. (...) După litera Scripturii, acestea trei, dacă le săvârșim, îngreunează sufletul, îl depărtează de Dumnezeu și-l apasă către cele pământești.”