Viaţa „întru“ Dumnezeu

Despre cuplul bărbat (iş în ebraică)-femeie (işa) se vorbeşte în primul capitol al Genezei: "Şi a creat Dumnezeu pe Om (Adam) după chipul Său; după chipul său l-a creat; a creat bărbat şi femeie" (Gen. 1, 27). Ceea ce este important să subliniem, plecând de la acest text, este faptul că Omul este "chip" sau o icoană a lui Dumnezeu pe pământ şi, ca atare, modul de existenţă umană aspiră după modul de existenţă a lui Dumnezeu. Există un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi Omului şi el se identifică cu iubirea desăvârşită dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. A exista ca om înseamnă a participa la acest mod de existenţă, care presupune, evident, o identitate specifică fiecărei persoane, dar această identitate se actualizează prin recunoaşterea şi afirmarea alterităţii altei persoane, căreia trebuie să ne dăruim.

Relaţia dintre identitate şi alteritate se manifestă, de fapt, nu doar în relaţiile interumane, ci există în structura ontologică a fiecărei persoane. Hermeneutica teologică mai nouă, influenţată, desigur, şi de psihanaliză, consideră că în fiecare persoană umană, fie bărbat, fie femeie, există o dimensiune masculină şi una feminină. Această interpretare pe care o întâlnim, spre exemplu, în cărţile unei autoare franceze contemporane1 încearcă să reactualizeze vechea hermeneutică patristică şi să argumenteze că aceasta nu este în contradicţie cu datele cercetărilor actuale.

Conform hermeneuticii patristice, mintea este icoana Logosului lui Dumnezeu, iar inima este simbolul creaţiei Sale. De aceea, de multe ori, relaţia dintre minte şi inimă este asemănată cu relaţia dintre mire şi mireasă. Cu alte cuvinte, mintea şi inima trebuie să treacă prin experienţa cununiei al cărei săvârşitor este, desigur, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt.

Pomul cunoştinţei binelui şi răului este Universul întreg

Textul din Geneză ne sugerează că această cununie interioară trebuie să preceadă cununiei exterioare dintre bărbat şi femeie, şi realizarea ei presupune anumite exigenţe pe care le putem intui interpretând porunca dată de Dumnezeu lui Adam, adică Omului universal: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit" (Geneza 16-17).

De foarte multe ori această poruncă a fost şi este încă interpretată într-o perspectivă juridică. În realitate este vorba de o realitate ontologică a creşterii şi maturizării fiinţei umane întru iubirea lui Dumnezeu. Această creştere presupune, desigur, o anumită relaţie cu lumea (din toţi pomii poţi să mănânci), dar şi o anumită distanţare de lume (din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci) pentru a o primi ca dar din partea lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul dă o interpretare ontologică acestei porunci sau acestei inter-dicţii, inter-rostiri dintre Dumnezeu şi om, sugerând că pomul cunoştinţei binelui şi răului semnifică, de fapt, întregul cosmos sensibil, de care omul este legat ontologic prin natura sa fizică, prin cele cinci simţuri ale sale. Cosmosul sensibil, afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul, poate fi numit pom al cunoştinţei binelui şi răului deoarece are raţiuni sau sensuri duhovniceşti care hrănesc mintea, dar şi o putere de atracţie naturală, care, pe de o parte, desfătează simţirea şi, pe de alta, perverteşte mintea. Deci cosmosul sensibil sau lumea aceasta întru care trăieşte omul dacă este privită ca dar şi în Duhul lui Dumnezeu îl conduce pe om la cunoaşterea binelui, dacă este privită doar ca instrument de plăcere şi desfătare a simţurilor îi oferă cunoaşterea răului.

Ordinea lumii "întru" Dumnezeu

Aşadar inter-dicţia dată de Dumnezeu Omului nu poate fi interpretată în termeni epistemologici, dacă ţinem cont de faptul că în limbajul biblic cunoaşterea se identifică cu iubirea. Ea nu se restrânge la un exerciţiu intelectual sau experimental, ci se realizează într-un spaţiu al comuniunii cu Dumnezeu şi, în Dumnezeu, cu întreaga creaţie. În orizontul acestei comuniuni şi noţiunile de bine şi de rău nu sunt categorii ale unei morale obiective şi constrângătoare, ci sunt categorii ontologice şi existenţiale, binele identificându-se cu orientarea existenţială a omului în comuniune cu Dumnezeu, iar răul identificându-se cu pseudo-orientarea sa care se iveşte atunci când omul nu mai crede şi nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa.

Încercăm, aşadar aici, doar să sugerăm că hermeneutica textelor biblice este o lucrare dificilă şi, în acelaşi timp, deschisă mereu unor noi interpretări, în funcţie de experienţa şi mentalitatea fiecărei epoci istorice. Există totuşi un centru unificator al tuturor interpretărilor şi el se identifică cu o ordine a lumii "întru" Dumnezeu. Această ordine există ca posibilitate sau ca virtualitate ontologică a fiecărei persoane şi a umanităţii în ansamblul ei. Actualizarea ei necesită însă o perioadă de creştere şi de maturizare spirituală care depinde de mai mulţi factori. Geneza ne spune că această virtualitate ontologică originară nu a ajuns totuşi la actualitate datorită unui eşec existenţial al libertăţii umane prin care a intrat dezordinea în lume.

Cununia dintre Dumnezeu şi Creaţie

Întrebat fiind Adam de ce nu a rămas fidel legământului de iubire cu Dumnezeu, el răspunde: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat"; femeia, la rândul său, acuză pe şarpe: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat" (Gen. 3, 12-13).

Dialogul care urmează în continuare în cartea Genezei nu este altceva decât scoaterea în evidenţă a dezordinii ce a pătruns în intimitatea ordinii creaţiei datorită eşecului libertăţii şi responsabilităţii Omului. Acesta a fost ispitit să răspundă cu infidelitate la iubirea fidelă a lui Dumnezeu.

Starea de dezordine a pătruns, aşa cum afirmă Geneza, mai întâi în intimitatea propriei conştiinţe. Cuvintele "femeia pe care Tu mi-ai dat-o - mi-a dat şi am mâncat" exprimă faptul că în conştiinţa sa Omul nu se mai preocupă de relaţia sa cu Dumnezeu şi cu semenii, ci de autoapărarea individualităţii sale egocentrice.

În acest orizont existenţial se verifică, într-adevăr, afirmaţia tragică a lui Jean Paul Sartre: "căderea mea originară este existenţa altuia"2. Altul însă în mod originar nu este o realitate exterioară Omului, ci o realitate interioară, care-l confirmă şi-i dă sens existenţei sale. Acest lucru este confirmat şi de textul Genezei, dacă avem în vedere relaţia dintre Adam - Iş şi Adam - Işa, ca relaţie arhetipală între dimensiunea "masculină" şi cea "feminină" existentă în fiecare persoană umană.

Subliniem că în limbajul imaginilor arhetipale, care este mult mai semnificativ decât limbajul conceptual, masculinul este simbolul logosului, al raţiunii sau al cuvântului, iar femininul este simbolul sentimentului sau al părţii afective din natura umană3. Fără cununia dintre acestea două nu există ordine şi armonie în persoana umană.

Aşa cum putem observa din logica textelor din Geneză, cununia dintre logosul şi sentimentul uman, dintre masculin şi feminin, este o realitate dinamică ce începe în momentul în care Adam, adică Omul integral, care cuprinde în sine atât masculinul, cât şi femininul, atât logosul, cât şi sentimentul sau, cu alte cuvinte, atât mintea, cât şi inima, este chemat de Dumnezeu să dea nume tuturor animalelor Pământului.

Într-o interpretare simbolică, aceste animale reprezintă "animalele interioare", care locuiesc pământul său interior - adamah. Este vorba de fapt de energiile creaţiei care "locuiesc" în sufletul său, energii pe care omul trebuie să le "numească", adică să le deschidă şi să le orienteze spre energiile necreate ale Duhului Sfânt. Această "deschidere" care nu este funcţională, ci ontologică şi existenţială, are ca scop ultim "asemănarea" Omului cu Dumnezeu în iubire şi în sfinţenie. Această asemănare de care vorbeşte Geneza este ţinta finală a unui proces dinamic de realizare a cununiei dintre minte şi inimă, dintre Om şi creaţie şi, în final, dintre Dumnezeu şi creaţie.

Note:

1 Annick de Souzenelle, Job sur le chemin de la Lumière, Albin Michel, Paris, 1994; La parole sur la coeur du corps, Albin Michel, Paris, 1993.

2 J. P. Sartre, L'Etre el le Néant, Paris, Gallimard, 1943, p. 321.

3 Christos Yannaras, La foi vivante de l'Église, Introduction à la théologie orthodoxe, Cerf, Paris, 1989, p. 103.