Bătrâna bisericuță din Cetățuia Puieștilor

Un sat bătrân, pustiit și uitat printre dealurile Puieștilor, cu ulițe animate doar de câte un câine de pripas sau de vreun moș venind cu căruța de cine știe unde. Lângă râpă, în vecinătatea dealului Cetățuia, de la care și satul și-a luat numele, se vede bisericuța de lemn. Bătrână ca satul însuși.

La Cetățuia (județul Vaslui) ajungi greu, așa cum te-ai și aștepta, fiindcă satu-i doar ulicioare și cărări. De la Puiești Sat spre Cetățuia, drumul îți dă iarăși canon. Să-l treci în cinci-zece minute, cum ar fi normal, nu se poate. Asfaltul de odinioară s-a umplut și pe aici de cavități grotești, ca o gură știrbă. E imposibil să înaintezi fără a intra în măcar una dintre ele.

În sat, drumul a croit loc pe unde s-a priceput, ca o funie aruncată aiurea. Îngust, se furi­șează pe după case, pe lângă ogrăzi, pe costișe, tot căutând să iasă la liman. Ultima porțiune se înghesuie, printre două șiruri de garduri, ca să ajungă în poarta bisericuței. În curtea largă, pe platoul unui dâmboc, o și zăresc. Mică, precum o piesă de lego. Te și miri cum a ajuns acolo. Pe fundacul văii, pare o jucărioară expusă cu grijă, să poată fi admirată din toate părțile.
Ctitorită, conform cercetătorului Dorinel Ichim, „probabil în secolul al XVI-lea”, nici n-ar fi putut arăta altfel, căci construc­ția emană nu doar simplitate, ci smerenie în tiparele sale autentice. Istoricul Nicolae Stoicescu susține însă că anul ctitoririi este 1670 și că ar fi fost construită prin strădania unor călugări de la Mănăstirea Neamț. Din însemnările registrelor parohiei rezultă că abia în secolul al XVIII-lea (1751), din necesități legate de funcționalitatea locașului, aceasta a suferit unele modificări. La fel în 1838.
Odinioară, povestesc bătrânii din sat, locului i se spunea Strâmba. „Oaminii îl știu mai mult di Strâmba. Așa-i spuni satului. C-o fost odată un cioban, Strâmbu, prin locurili iestea. Șî după numili lui o dat șî numili satului. O fost pădure mari aicea”, spune tanti Romița Rusu, cea care are grijă de bisericuță de mai bine de douăzeci de ani. De altfel, în mijlocul pădurii a și fost ridicată biserica, masa din Altar fiind croită chiar dintr-un trunchi de copac, ale cărui rădăcini stau încă în pământ. Abia mai pe urmă codrul s-a tot cură­țit, lărgind satul pe o latură și pe alta a dealului Cetățuia.
Schit de călugări, fiind încă de la înființare metoc al Mănăstirii Neamț, bisericuței i s-a spus Schitul Strâmba. Și așa i-a rămas și până azi numele în zonă. Locul înțesat de păduri, de la Strâmba, a fost vreme îndelungată refugiul cel mai potrivit pentru călugării de la Neamț și adăpost prețios pentru odoarele acestei mănăstiri moldave. Potrivit istoricului parohiei, călugării nemțeni s-au retras aici prima dată în 1574, când tătarii au prădat Mănăstirea Neamț, iar a doua oară în veacul următor, în vremea unei năvăliri leșești.

Stilul arhitectural

Biserica „Sfântul Nicolae” din Ce­tățuia - Puiești este construită din bârne de stejar, așezate pe talpă de stejar, pe temelie uscată, de piatră și încheiate la colțuri „în cheotoare dreaptă” sau „în țâncuri”, cum îi mai spun sătenii. Azi, temelia prezintă de jur împrejurul bisericii o prispă cu rol de soclu, ce a afectat puternic fundația. Aco­perișul și-a păstrat învelitoarea de șindrilă și acum, ca la începuturi. La exterior, bisericuța a scăpat de obișnuita tăbănuială cu scândură, practică frecventă în satele mol­dovenești. De aceea, frumusețea bârnelor poate fi admirată în voie, iar tehnica la care s-a recurs în construcție poate fi reconstituită cu acuratețe.
La exterior se remarcă brâul cu denticuli, de deasupra tălpii bisericii, precum și registrul de ocnițe de sub streașină.
Un hrisov al timpurilor de demult este portalul de intrare, sculptat cu multă pricepere și decorat cu o mulțime de vechi motive românești: brâul - frânghie răsucită, rozete, incizii „în unghie”.
Ușa, făurită de meșteri de-ai locului, are o trainică ferecătură, „cu zăvor și manea”, ca să fie pe vecie străjer interiorului. Peste tot, la îmbinările portalului se observă cuiele de lemn ce au ținut bârnele una lângă alta de atâta amar de vreme.
Bisericuța nu are pridvor, spațiul mic dinăuntru fiind împărțit cu multă justețe între pronaos și naos.

Interiorul

Locașul, unul dintre cele mai vechi construite din bârne din județul Vaslui, prezintă elemente care îl particularizează și care vin în sprijinul vechimii ce i se atribuie. Astfel, interiorul păstrează forma veche a bisericilor. Apoi, potrivit cercetătoarei Maria Popa, odinioară, în Altar se folosea un sistem ingenios de iluminare. Meșterii decupau bârna în mici forme, lăsând loc luminii să intre cu parcimonie prin aceste fante. La Cetățuia, lemnarii au decupat în peretele Altarului două stele în patru colțuri, prin care lumina să-și facă loc.
De asemenea, așa cum se obiș­nuia în vechile locașuri, ferestruicile din naos nu sunt mai mari de dimensiunea unei palme.
Catapeteasma, cea mai importantă piesă de patrimoniu, datează de la 1670, dar nu a fost niciodată restaurată. Prin urmare, pictura, atribuită unui meșter anonim, dar apreciată de muzeograful Maria Popa ca fiind una dintre cele mai valoroase din ținutul Vasluiului, se degradează de la o zi la alta.
De asemenea, din cauza intervențiilor asupra interiorului, multe dintre elementele arhitecturale și-au pierdut identitatea. Peretele despărțitor dintre naos și pronaos a fost vopsit, dar lasă vederii motivele cu care a fost decorat: incizii „în unghie”, rozete, incizii „în dinți de fierăstrău”, romb.

Se impun urgente lucrări de consolidare și restaurare

Deși este monument istoric de categoria A, categorie ce-l plasează în rândul monumentelor de interes național, bisericuța a suferit în decursul anilor câteva inter­venții care nu se potrivesc deloc duhului său. Este vorba de placa­jul de la interior, așezat de localnici peste bârnă, pentru a feri interiorul de curenți. „Bârnele așa de ta­re erau deplasate, că videai afară”, povestește tanti Romița. De asemenea, lemnul a primit un strat consistent de vopsea, astfel încât, la o eventuală restaurare, aceasta va trebui total îndepărtată.
În 1986 au fost efectuate reparații consistente, după ce locașul a trecut printr-un incendiu. Ultimele reparații au avut loc în 2005, atunci când s-a înlocuit dranița de pe acoperiș.
Din păcate, monumentul se află în prezent într-un stadiu avansat de degradare, la care contribuie din plin alunecările de teren din zonă, dar și soclul de ciment turnat în jurul temeliei încă din anii 1913-1914. Dacă autoritățile nu vor interveni urgent pentru a lua măsuri de restaurare, în câțiva ani va fi complet pierdut.

Odinioară Strâmba, azi Cetățuia

Așezarea a purtat, veacuri de-a rândul, numele Strâmba, după cel al unui cioban, Strâmbu, după cum povestesc localnicii. Denumirea actuală, de Cetă­țuia, derivă, însă, de la numele dealului înalt din apropiere.
Satul este atestat documentar încă din veacul al XV-lea, ca fiind stăpânit de diverși proprietari. Începând din secolul al XVI-lea, odată cu ridicarea vechiului schit pe ruinele căruia s-a construit apoi bisericuța de lemn ce se vede și azi, Mănăstirea Neamț și-a întins și ea stăpânirea asupra unei părți din moșia Strâmba. Astăzi, satul face parte din comuna Puiești și se află la circa 70 de kilometri distanță de orașul Vaslui, reședința județului.