Bisericuţa supravieţuitoare de la Măşcăteşti

Parcă uitată acolo într-adins, ca o pecete a unei lumi dispărute, biserica de lemn Măşcăteşti e de o frumuseţe de neprins în cuvinte. De aceea, când va fi să ajungeţi în Neamţ, opriţi-vă preţ de câteva ceasuri în comuna Dobreni, la Căşăria. Vă veţi înfrupta din liniştea şi pacea locului şi veţi pleca uimiţi de felul în care oamenii de aici au avut grijă de lăcaşul în care încă vin să-şi primenească sufletele.

De pe şoseaua ce desparte Târgu Neamţ de Piatra Neamţ, facem un popas în comuna Dobreni, pentru a vizita biserica de lemn "Sf. Voievozi" Măşcăteşti. După un periplu ameţitor pe un drum de ţară rămas în aceeaşi stare ca şi acum câteva sute de ani, se zăreşte intrarea în satul Căşăria. Un cătun cu câteva zeci de case, aşezat între dealuri odinioară împădurite. De aici, drumul continuă, şerpuind ameţitor, spre fosta aşezare de la Măşcăteşti. Ultimele case rămân în urmă. De sus, de pe terasa dealului, se zăreşte, prin pâcla groasă a toamnei, bisericuţa de lemn către care mă îndrept. Un gard de bârne, dublat de o perdea de brazi bătrâni, delimitează un pătrat intens colorat în tonuri de verde şi maro. Contururile îi sunt clare pe câmpul împodobit de cenuşiul anotimpului care stăruie încă. Copacii, crucile şi biserica miniaturală par, de acolo, de sus, o machetă construită după tot dichisul, de un arhitect desăvârşit. Căci, pe atâta întindere câtă dăruieşte ochiului dealul din faţă nu se zăreşte decât acel pătrat împrejmuit şi crucile de pe turlă străpungând cerul printre crengile copacilor. Ultima urmă rămasă dintr-o aşezare care s-a topit încetul cu încetul.

O coborâre plină de emoţii pe drumul denivelat de ţară şi punctul final al călătoriei pare să fi fost atins. Pe vârful dealului, la capătul unei splendide alei de brad, se arată bisericuţa. Mică, bine aşezată, îmbrăcată într-o mantie de lemn menită a-i feri bârnele de viforul năprasnic din acest câmp deschis, ca şi de umezeala toamnelor lungi şi mohorâte. Lăcaşul e cât o cutiuţă, şlefuită cu migală şi pricepere. În plus, se vede peste tot purtarea de grijă a celor care vin să se roage aici. "Tot să vii la ea şi să stai. Îi biserica noastră, doar", spune tanti Maricica, în timp ce descuie uşa, să-mi arate cât de frumos e înăuntru. Stă la una dintre cele două case ce-au mai rămas din aşezarea de altădată de la Măşcăteşti. Ori de câte ori trebuie, lasă totul baltă şi vine în deal, să se îngrijească de locul acesta ce-i aminteşte de părinţi, de bunici, de vecinii şi de oamenii de odinioară. Mulţi dintre ei se odihnesc la umbra crucilor vechi, ce împresoară din toate părţile micul lăcaş.

Odată intrat înăuntru, impresia de la început, de călătorie în timp, e şi mai puternică. I-am dat dreptate mătuşii, tot să vii aici şi să stai. E-o linişte de te dor tâmplele, iar în nări simt pătrunzându-mi un miros dulceag de lemn vechi. Te copleşeşte starea de tainică pace, de parcă la intrare ai fi lăsat toate grijile şi tot zbuciumul de zi cu zi, gata de cel mai sincer şi mai intim exerciţiu de dialog cu Dumnezeu.

Scurtă privire în istorie

În jurul bisericuţei, vreme îndelungată a existat o aşezare denumită Măşcăteşti, astăzi parte integrantă a satului Căşăria, aflat la trei kilometri distanţă. Numele vechii aşezări a rămas doar bisericii de lemn - Biserica "Sf. Voievozi" Măşcăteşti. Documentele istorice pomenesc, pe aceste meleguri, de un sat numit Măşcăteşti, care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, număra 15 suflete, adică 5 familii, care şi-au ridicat singure un loc în care să se roage. Satul este atestat documentar la 1662 şi a trecut, pe rând din stăpânirea lui Radu Spătariul, în stăpânirea Mănăstirii Hlincea şi apoi a lui Ştefan Boul.

Treptat, casele au dispărut, locuitorii s-au împuţinat, iar alţii s-au mutat cu totul în satul vecin, să fie mai aproape de stradă şi de oraş. Bisericuţa s-a încăpăţânat însă să rămână în picioare şi să străbată veacurile de aici, de pe deal, unde trăitorii de altădată i-au aşezat temelia.

În jurul datei exacte a ridicării bisericii de lemn Măşcăteşti circulă mai multe variante. Astfel, tradiţia orală spune că lăcaşul ar fi fost ridicat de Ştefan cel Mare şi că "a fost menit să-l ia apa". În sprijinul acestei ipoteze nu există, însă, date certe. O altă variantă spune că lăcaşul ar fi fost ridicat la 1832, de Bălaşa Catargiu.

Potrivit unor însemnări lăsate de un slujitor al bisericii, preotul Trifan, pe un pomelnic din anul 1873, în această biserică se slujea încă din 1790. Aşadar, biserica a fost ridicată, cel mai probabil, în secolul XVIII, pe locul altei biserici de lemn. "Bătrânii şi-acuma spun că biserica-i făcută de Ştefan, dar nu este aşa. Piatra funerară ce se păstrează înăuntru e mai veche cu vreo patru sute de ani decât lăcaşul. Deci, s-ar putea ca pe locul acestei biserici să fi fost alta, tot de lemn, construită de Ştefan cel Mare, care a ars. Iar aceasta în care slujim astăzi datează de circa 250 de ani", spune părintele paroh Paul-Sorin Vieru.

Stilul arhitectural şi inventarul iconografic

Biserica este construită din bârnă de brad şi stejar, pe temelie de piatră de râu şi blănită, atât la exterior, cât şi în interior, cu scândură de brad, pentru protecţie. Acoperişul este de draniţă.

În interior se remarcă un element arhitectural de o deosebită forţă de expresie - sistemul de boltire. "Pronaosul este acoperit aici, cu tavan drept, iar bolţile semicilindrice ale naosului şi altarului, racordate pe vest şi respectiv pe est, au grinzile de naştere decorate cu denticuli, sprijinite pe console cu forma denumită în popor "cap de cal"", apreciază cercetătorii Ioana Cristache Panait şi Titu Elian, într-un studiu despre bisericile de lemn din Moldova.

Catapeteasma bisericii este cea originală. Icoanele de pe catapeteasmă nu au fost niciodată restaurate, însă spaţiile dintre acestea au fost vopsite cu solvenţi chimici de diferite culori, ştirbind din frumuseţea ansamblului.

De-a lungul timpului bisericuţa a suferit câteva intervenţii de refacere, astfel încât astăzi se prezintă într-o stare de conservare destul de bună. Se impune, însă, restaurarea catapetesmei şi a celor câteva icoane de secol XVII, lucrate în stil bizantin.

O bisericuţă pentru o mână de oameni

Dacă toamna târzie n-ar fi învăluit în nori de ceaţă lăptoasă dealurile Măşcăteştilor, locurile s-ar fi putut arăta în toată splendoarea lor, sporind şi frumuseţea micului lăcaş de rugăciune de pe deal. Aşezarea are un farmec aparte şi îmi imaginez câtă risipă de frumuseţe domneşte aici în explozia de verde a primăverii sau în iernile în care omătul se întinde leneş pe coclauri. Din păcate, distanţa mare până la Căşăria şi drumul, impracticabil de la prima ploaie şi până se duc ultimele petice de zăpadă, fac dificil accesul. De la intrarea în sat şi până la biserică distanţa e de trei kilometri. Din parohie, puţini oameni se mai încumetă să-i străbată, mai ales că majoritatea sunt foarte bătrâni. "În momentul de faţă parohia are în jur de 47 de familii şi 25 de văduvi, iar ca total 197 de suflete. În zilele de iarnă cu ger şi zăpadă mare s-a mai întâmplat ca la Sfânta Liturghie să nu fim decât eu şi dascălul", povesteşte parohul locului.

Părintele Paul-Sorin Vieru slujeşte la bisericuţa din Măşcăteşti din 2006. A fost prima lui parohie şi, deşi i-a fost cumplit de greu, din cauza navetei, s-a legat cu toată inima şi de oameni, şi de această miniaturală casă a lui Dumnezeu. În curând va pleca de aici, mânat de greutăţile unei familii cu patru copii şi de naveta ce devine din ce în ce mai dificilă. Însă rămâne cu bucuria că a slujit într-un loc încărcat de istorie şi unor oameni cum astăzi se văd din ce în ce mai rar. "Era iarnă când am venit prima dată aici. Abia am putut ajunge la biserică. M-am speriat, parcă nimerisem în Siberia. Dar apoi m-am ataşat de săteni. Sunt calzi şi foarte credincioşi. Dar sunt doar o mână de oameni. Vin câte 4-5, câteodată 10 oameni la biserică. Îmi pare rău că plec. Locul acesta e foarte frumos. Să vedeţi o noapte de priveghere sau o Înviere aici...", îmi mărturiseşte părintele Vieru.

Icoane şi cărţi de cult vechi, aflate în patrimoniul lăcaşului

În inventarul acestui monument istoric se păstrează o serie de icoane vechi, bizantine, de mari dimensiuni, extrem de valoroase: Maica Domnului, Sfânta Ana, Sfânta Parascheva. Sfântul Gheorghe.

În naos se găseşte un mormânt foarte vechi, pe a cărei piatră funerară se pot descifra inscripţii în chirilică şi care a fost datată la 1656.

De asemenea, în patrimoniul biserciii există o serie de cărţi bisericeşti foarte vechi, de o deosebită însemnătate istorică şi religioasă: o Evanghelie de la 1869, un Triod din 1769 şi un Ceaslov din 1835.