Despre familia Călin nu au auzit mulţi. Din păcate. După cum bine ştim, în ziua de azi, notorietatea nu este sinonimă cu valoarea, ci mai degrabă cu senzaţionalul. Astfel de oameni, precum cei şase membri ai acestei familii, ar trebui să fie cunoscuţi de cei din jurul lor din simplul motiv că pot fi modele pentru mulţi dintre ei. Iar familia Călin este un exemplu de familie creştină, în care există „credinţa adevărată, faptele şi conlucrarea cu harul sfinţitor“, despre care părinţii spun că sunt condiţii ale mântuirii în această viaţă.
Dacă aş fi întâlnit familia Călin pe stradă, cu siguranţă mi-ar fi atras atenţia copiii, patru la număr. La fel ca şi părinţii lor, cei mici au o linişte şi o seninătate aparte pe chip, care se transformă în zâmbet ori de câte ori rostesc un cuvânt întreg sau unul pe jumătate, după puterile vârstei. Nedespărţiţi ca întotdeauna, oriunde s-ar duce, alături de naşii şi finii lor, astfel i-am găsit de sărbătoarea Bunei Vestiri, spre finalul slujbei, în curtea Mănăstirii Antim.
Copiii m-au împresurat din toate părţile şi nu mică mi-a fost mirarea cu câtă uşurinţă m-au acceptat şi cu câtă sinceritate şi inocenţă mi-au zâmbit, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Am fost mirată pentru că nu mulţi sunt aceia care să-ţi zâmbească pe gratis într-un oraş grăbit, neobosit şi extrem de agitat precum Bucureştiul.
Aveam să aflu mai târziu, de la tatăl Viorel, de unde vine această linişte a familiei sale.
„Copiii ne împlinesc, ne dau scop în viaţă“
Cât timp Ştefan (2 ani) mi-a oferit tulpina unei lalele, Elena (5 ani) nu a trecut neobservat faptul că „şi tu ai ineluşe în păr ca mine“, Antim (7 ani) şi Nectarie (4 ani) ne priveau cu ochii micşoraţi pe jumătate, din cauza razelor de soare. „Copiii sunt liantul între două cărămizi. Ei pun temelie într-o căsnicie, ei zidesc şi ne obligă să fim o prezenţă vie, permanentă. Unii ar putea spune că având atâţi copii este greu. Ei bine, pentru noi nu este greu. Vorbeam cu părinţii mei deunăzi şi îmi dădeau lacrimile de bucurie privindu-mi copiii. Ne împlinesc, ne dau scop în viaţă“, spune tatăl. Mama, neobosită, mereu prezentă în mijlocul lor şi atentă la cererile fiecăruia, susţine că are parte de ajutorul lor, acum „când au început să se facă mai mari. Mai fac ei ghiduşii, dar sunt copii buni. Apoi, comunică foarte bine între ei“. „Mai avem un frăţior în burtică“, îmi spune Elena la ureche, în şoaptă, ca o taină, după ce observ că toţi copiii au ochii tatălui şi gropiţa din barbă a mamei.
Despre Antim, primul lor copil, părinţii povestesc că s-a născut de ziua Sfântului Antim Ivireanul, pe 27 septembrie. Părintele Sofian Boghiu, egumen al Mănăstirii Antim, de care soţii Călin au fost foarte ataşaţi şi căruia încă îi poartă vie amintirea, a fost cel care i-a îndemnat pe Viorel, tatăl, şi Maria Adriana, mama, să-şi boteze pruncul, Antim.
„Antim s-a născut chiar în timpul slujbei şi am luat această minune ca un semn de la Dumnezeu“, completează tatăl.
Despre părintele Sofian, părinţii vorbesc cu mare dragoste, iar copiii sunt foarte atenţi şi înţeleg cele spuse. „Mergem deseori la Căldăruşani, la mormântul părintelui, unde aprindem câte o lumânare, tămâiem, şi ne amintim cu drag, ne e dor şi de multe ori îl simţim aproape pe părintele. Chiar am fost de curând, iar copiii au plantat flori“, mai spune domnul Viorel. Ştefan, cel mic, cuibărit în braţele mamei, silabiseşte clar - „pă-rin-te-le“ -, pe care îl recunoaşte de fiecare dată într-o fotografie păstrată acasă.
„Ne împărtăşim, ne spovedim...“
Soţii Călin s-au căsătorit în anul 2000. „Taina căsniciei este o taină, şi orice lucru care se întâmplă în cadrul ei este o minune. Avem patru copii minunaţi şi toţi aceşti copii au fost născuţi prin cezariană. Sunt şi nişte riscuri, dar avem nădejde la Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că taina Lui lucrează. Lucrurile s-au întâmplat minunat şi dăm slavă lui Dumnezeu de multe ori cu lacrimi de bucurie“, mărturiseşte unul dintre părinţi.
Îmi spun că liniştea le vine de la Hristos şi că nu sunt cu nimic diferiţi de marea majoritate a oamenilor, că au şi ei problemele lor, dar le rămâne credinţa. Ce fac aceşti oameni pentru a-şi păstra şi întări credinţa lor? „Ne împărtăşim, ne spovedim. Suntem aici, trebuie să fim în biserică, mădulare ale trupului lui Hristos. Acasă, ne suntem sprijin unul altuia, atunci când am eu momente mai slabe vine soţia şi mă încurajează şi invers. E o luptă. Ca şi călugăria, căsnicia înseamnă Golgotă, dar şi Înviere. Avem şi bucurii, avem şi lacrimi uneori. Viaţa ni le oferă pe toate, noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, să gândim de ce ni se întâmplă anumite lucruri nefericite, pentru că Dumnezeu le îngăduie, şi le îngăduie pentru neputinţele noastre sau, poate, spre zidirea noastră.“
Acesta este „secretul“ comuniunii între copii şi cei doi soţi, care admit că „această taină a cununiei nu se întâmplă cu uşurinţă, dar pentru asta trebuie să punem noi început bun şi să vrem. Aici e problema noastră, a tuturor, că nu avem repere, că nu avem educaţia, cateheza neamului. A venit revoluţia şi a dat la o parte o ideologie comunistă, care era utopică, şi nu a pus nimic în loc. Dacă tragem linie, vom vedea că nici în ziua de astăzi nu am găsit ce să punem în loc. Ce e democraţia, de fapt? Ce oferă ea, dacă nu ai temelia creştinismului, dacă nu-L ai pe Hristos în centru? Dumnezeu dă fiecăruia o şansă. Noi trebuie să batem şi Dumnezeu ne va deschide. Nu e foarte simplu să spui: «L-am cunoscut pe Dumnezeu». Lucrează tainic şi ne bucurăm de lucrarea Lui prin tot ce se întâmplă minunat cu noi. Iar noi trebuie să fim fireşti, să fim naturali şi să primim.“
Prietenii din Biserică
Cât priveşte mersul societăţii de astăzi, tatăl spune: „În afară de faptul că oftez foarte des văzând câtă tristeţe e în lume, că părinţii s-au dus în Italia să muncească şi copiii rămân pe drumuri, mă doare că trăim într-o ţară bogată şi, cu toate astea, am ajuns să cerşim la porţile Europei. Poate că e şi aici o taină a lui Dumnezeu, că românii care au plecat şi sunt oameni de omenie, creştini ortodocşi, sunt exemple vii acolo şi pot convinge şi pe alţii să devină exemple vii. Frumos este că au plecat mulţi români din ţară, care nu erau practicanţi şi, ajunşi acolo, au devenit practicanţi, pentru că i-a unit Biserica. Eu am avut acest gând în momentul în care am văzut ce episcopi minunaţi avem în Occident, oameni care trăiesc într-un chip smerit şi care au făcut lucruri extraordinare în străinătate.“
De asemenea, cei doi soţi cred cu tărie că locul lor este aici, „pe meleagurile noastre. Aici sunt moşii şi strămoşii noştri. Aici putem merge la un cimitir, să tămâiem, să aprindem o lumânare la mormânt sau se ne închinăm la moaştele sfinţilor noştri.“ Convingerea e cu atât mai fermă, cu cât „aici suntem o mare familie. Naşa a auzit că am probleme de sănătate şi a venit să mă consulte. Cu finii, iarăşi, suntem apropiaţi. Ne vedem săptămânal, plecăm împreună în pelerinaje. Şi mai avem şi alte familii prietene. Dumnezeu ne leagă. Şi ne suntem ajutor reciproc. Dacă am avut nevoie să mă împrumut, mai puţin m-am dus la rudele de sânge, am mers la ei, la prietenii din Biserică. Nu încape discuţie, ne-au fost sprijin întotdeauna“.
„Trebuie să arătăm căldura Ortodoxiei, prin dragoste“
„Noi, ca popor, trebuie să fim calzi. Occidentalii, săracii, neavând Ortodoxia, sunt reci, mai precis sunt raţionali şi, din raţiune, le fac pe cele bune, nu din dragoste. Noi, ortodocşii, suntem obligaţi să fim calzi, să fim cu dragoste, dacă suntem căldicei, vai de noi. Toţi suntem de-ai lui Dumnezeu şi trebuie să avem nădejdea în El, că vom împlini toate cele omeneşti, dar pentru asta trebuie să avem repere, călăuze. Să ştim ce vrem de la viaţă. Dacă s-ar face un sondaj de opinie acum, foarte puţini şi-ar cunoaşte credinţa cu care îşi dau cu pumnul în piept: «Da, eu sunt creştin ortodox», dar nu ştiu Crezul. De plâns că într-o ţară ortodoxă avem copii ai străzii. Nu. Nu e permis lucrul acesta într-o ţară în care, din păcate, avem şi avorturi nenumărate. Aici e un dezechilibru şi se întâmplă lucruri nefireşti. Noi trebuie să arătăm prin dragoste căldura Ortodoxiei. Noi suntem datori să ne deschidem, să arătăm lumina Ortodoxiei în lume, că avem ce arăta. Avem teologi minunaţi, avem familii creştine minunate. Şi mai avem nevoie de credinţă, nădejde şi dragoste. Mai presus de toate e dragostea şi aş mai puncta eu, dreapta socoteală“, adaugă domnul Viorel.
Cât priveşte scopul celor doi părinţi pe acest pământ: „Noi vrem să ne mântuim. Acesta este scopul vieţii. Iar condiţiile mântuirii sunt credinţa adevărată, faptele şi conlucrarea cu harul sfinţitor“. Pentru dobândirea mântuirii, cei doi îşi îndeplinesc atribuţiunile faţă de familie, muncesc, ca să întreţină cei patru copii şi împlinesc rânduielile Bisericii cu post, rugăciune, spovedanie. Şi toate acestea nu le dă decât fericire, „fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu şi pe care o dă fiecărui om, dacă vrea să fie un exemplu viu al Bisericii“.
