Iarnă de iarnă, când drumurile sfârşitului de an încep să se încrucişeze cu cele ale celui ce va să vină, creştinătatea retrăieşte minunea sa de căpătâi: Naşterea Domnului. Nimic nu poate egala frumuseţea acestei sărbători, aşteptată şi acum, în satele Moldovei, la fel ca în urmă cu veacuri.
De la începutul lui decembrie, pe dealurile Rădăşenilor, aşezare suceveană din vecinătatea Fălticenilor, vântul tăios învăluie tot ce întâlneşte în cale. Zile la rând gerul muşcă din plin. Focul trosneşte deja în vetre, croşetând prin coşurile caselor fuioare lungi de fum. În multe dimineţi satul s-a deşteptat zbârcit de frig, cu mantia sticloasă a brumei aşezată din belşug pe vale şi pe coastele dealurilor.
Aşa de gros e stratul argintiu, că abia treziţi din somn, cu nasul lipit de geamurile aburite, copilandrii mai-mai să creadă că a nins. Daâ de unde! Omătul, spun bătrânii, ştie numaâ el când vine. El şi cârdurile de ciori ce se învârt necontenit deasupra pomilor despuiaţi de rod.
Cum începe ultima lună din an, cei de la Rădăşeni prind a se mai aduna prin case. Până atunci nu-i rost de stat. În livezile fără de capăt, vestite în toată ţara de-atâta amar de vreme, se munceşte neîntrerupt. Numai ce au pus la adăpost, în pivniţele boltite, lădiţele cu mere parfumate. Surplusul a fost deja vândut. În fiecare gospodărie, ceva mere au fost puse la murat, căci iarna e lungă în Groapa Rădăşenilor. Restul poamelor dolofane sunt păstrate la răcoare, un adevărat deliciu în plin anotimp alb.
Livezile, dezbrăcate de frunzişul des de astă-vară şi de bogăţia pârguită a toamnei, aşteaptă, tremurând, să se înveşmânteze în neaua pufoasă. Satul întreg pare cuprins de o teribilă nerăbdare. E încă Postul Crăciunului, şi deşi zilele sunt numărate până la marea sărbătoare, semnalul că se apropie va veni odată cu primii fulgi. Pe care deopotrivă copii şi bătrâni îi aşteaptă cu înfrigurare.
Postul Crăciunului, respectat cu sfinţenie
În sat, Postul Crăciunului e regulă moştenită din vechime. Mătuşa Maria Climent are 74 de ani. Din casa părinţilor, Ion şi Paraschiva Donisanu, unul de loc din Baia, de peste deal, celălalt din Rădăşeni, a învăţat să preţuiască şi să cinstească după datină fiecare sărbătoare de peste an, dar mai cu seamă Crăciunul. Mai întâi în post, fără sfadă, iertând şi rugându-se la biserică, iar mai apoi pregătind aşa cum se ştie din vechime întreaga casă. „Aşa am apucat de la părinţi, aşa ţin şi eu, de când mă ştiu“, povesteşte bătrâna.
Chiar dacă modernitatea îşi spune şi aici, apăsat, cuvântul, oamenii n-au uitat de obiceiurile bune. Aşa că majoritatea postesc şi acum, apoi se spovedesc şi se împărtăşesc, pentru a primi cu trupul şi sufletul curat minunea Naşterii Pruncului Sfânt. „Eu, de când mă ştiu, în post n-am mâncat de frupt. Aşa m-am trezit la părinţii mei. Se posteşte cu fasole, cartofi, varză, cu poame din livezile noastre, cu prune uscate, cu bureţi. Trebuie oleacă de post, că altfel cum să aştepţi Crăciunul...“, spune mătuşica.
Iar duminicile şi în zilele de sărbătoare, sătenii umplu biserica veche a lui Tomşa Vodă, ascultând slujbele şi rugându-se, aşa cum făceau şi părinţii sau bunicii lor odinioară.
În zilele de lucru, puţine câte mai sunt până în ziua cea mare, gospodinele nu mai prididesc treaba. E musai ca înainte de Crăciun casa sau măcar odaia în care se stă mai mult să fie văruită. „Tot aşa făcea şi mama. Nu-i Crăciun acela în care să nu văruiesc casa. Şi aşa fac toate femeile în sat. Asta-i regulă la noi, în Rădăşeni. Totul trebuie să fie curat de Crăciun“, spune tanti Maria.
Prin curţi şi gospodarii fac ultimele pregătiri. Mătură ogrăzile, taie lemne pentru focul din cuptoare, căci mâine-poimâine femeile vor frământa aluatul pentru colaci şi cozonaci, pregătesc hrana animalelor pentru zilele Crăciunului. Încet-încet, firea întreagă se umple de duhul sărbătorii ce stă să vină.
Ajunul
Rânduiala Ajunului e una şi mai strictă. Cel mai important moment al zilei este venirea preotului, care vesteşte Naşterea Domnului. Încă de dimineaţă femeile încep a aşeza pe masă bucatele ce urmează a fi binecuvântate şi sfinţite de preot: colacul frumos împletit, fructele din livezi, coliva, turtele cu julfă, sarmalele de post.
Nu-i încă amiază când pe la porţi se aude nechezat de cai şi strigăte de copii: „Ni-ho-ho!“, „Ni-ho-ho!“ „Mânjii popei“, cum bine i-a botezat Creangă, sunt prezenţi în fiecare sat din Moldova. Şi la Rădăşeni, închegaţi într-o mică ceată, merg înainte, din casă în casă, vestind gospodarului că din urmă, acuş-acuş, vine şi părintele cu icoana. În schimbul acestei veşti frumoase, ţâncii primesc mere, nuci, colaci calzi, şi dacă au noroc, chiar şi dulciuri sau prăjituri de post. „Când am venit eu la Rădăşeni, în urmă cu 20 de ani, obiceiul acesta de a umbla copiii cu preotul de Ajun nu exista; se pierduse. Eu îs bucovinean de fel, de la Todireşti, şi în satul meu aşa am pomenit. Aşa că am reintrodus această datină şi acum îmi place să merg cu ei, cu cât mai mulţi, câte 20-25 de copii. Ei merg în faţa mea şi strigă: «Ni-ho-ho!» şi oamenii îs tare bucuroşi“, povesteşte părintele Constantin Rotar, cel care slujeşte în biserica de lemn ctitorită de Tomşa Vodă în urmă cu patru veacuri.
Când cerul nu-şi deschide sita să cearnă peste sat omăt în valuri, părintele merge cu Ajunul cu căruţa, căci altfel n-ar prididi de ajuns în fiecare casă, tot urcând şi coborând dealurile Rădăşenilor. Dacă zăpada s-a aşezat de-a binelea peste sat, atunci bucuria copiilor şi a oamenilor e încă şi mai mare. Părintele vine să le vestească Naşterea Domnului într-o sanie trasă de cai straşnici, împodobiţi cu zurgălăi.
După momentul ritual, în care preotul intră cu icoana Naşterii Domnului, vestind marele eveniment al tuturor creştinilor, urmează sfinţirea şi binecuvântarea bucatelor. Apoi, în fiecare casă, părintele stă puţin de vorbă cu cei ai locului, povăţuindu-i şi schimbând câte o vorbă de duh. Căci sosirea preotului de Ajun în gospodăria fiecărui rădăşenean e un moment mult aşteptat şi reprezintă una dintre acele întâlniri în care parohul şi credincioşii întregesc spiritul unei comunităţi strâns unite în jurul bisericii. Părintele se opreşte de fiecare dată, să guste din bucate, la mătuşa Maria Climent, una dintre cele mai vârstnice gospodine din sat, singura care mai ştie secretul turtelor cu julfă. „Noi aşa le spunem în sat, dar la oraş li se spune «Pelincile lui Iisus». Eu am învăţat reţeta de la mama. Turtele, subţirele-subţirele, le coc pe plită. Apoi julfa o fac din sămânţă de cânepă, pe care o pun la fiert. Când se ridică spuma deasupra, o tot iau. După ce se răceşte fiertura asta, pun zahăr şi tot felul de arome. Apoi aşez turtele, una câte una, şi le umplu cu julfă. Fac un teanc mare. Turte întotdeauna fac“, îmi explică în detaliu mătuşica, fiind şi bucătărească la biserica din sat încă de când era domnişoară. Aşa că nimeni nu ştie mai bine ca ea rostuirea şi rânduiala bucatelor în zilele de mare praznic.
La colindat
Tot de Ajun, dar şi în prima zi de Crăciun, prichindeii de la Rădăşeni pornesc la colindat. Din casă în casă, după puteri, îşi dreg glasurile, şi cu obrajii rumeni de frigul neînduplecat, cântă colindele învăţate de la bunici. În schimbul bucuriei pe care le-o fac gospodarilor venind cu colinda, copiii primesc în dar fructe, colaci şi bănuţi. „Şi eu mergeam, când eram copchilă, cu colinda. Aşteptam câte un colăcel, că de mere şi de nuci la Rădăşeni era sătulă toată lumea“, povesteşte râzând mătuşa Maria. Se bucură că şi acum copiii mai merg cu colinda, că n-au abandonat acest obicei, chiar dacă în fiecare casă există televizor, calculator sau alte născociri moderne ce i-ar putea ţine în loc.
În prima zi de Crăciun, după slujba Sfintei Liturghii, toţi copiii din Rădăşeni vin să colinde la biserică. „Noi împodobim bradul în biserică şi facem daruri pentru toţi copiii din sat. Apoi, în ziua de Crăciun, ei vin să ne colinde la biserică, vin cu steaua. Le dăm darurile, câte o iconiţă şi câte un bănuţ, şi sunt tare bucuroşi“, povesteşte părintele Constantin Rotar.
Masa de Crăciun
După ce se întorc de la biserică, întreaga familie se aşază la masă, gustând din bucatele anume pregătite pentru cele trei zile de mare sărbătoare. De Crăciun, din nici o casă nu lipsesc zeama de găină grasă, sarmalele, răciturile sau cozonacul. Bucate simple, gustoase, la fel ca odinioară. „Sarmale, borş, răcituri - astea erau mâncările pe care le făcea şi mama. Pe urmă cocea colaci şi colăcei, pâine, cozonac. Mirosea a copt în Ajun în fiecare ogradă. În dimineaţa de Crăciun mergeam la biserică. Toţi oamenii veneau îmbrăcaţi în naţional, cu iţari albi ca laptele şi sumane groase, încălţaţi cu opinci. Eu încă i-am prins aşa. Apoi, după aceea se făcea şi horă în sat“, îşi aminteşte tanti Maria Climent.
Vine Crăciunul!
Am plecat de la Rădăşeni însoţită de un cer mânios deasupra, parcă prevestind ninsoarea atât de mult aşteptată. Ciori pribege, adunate într-o perdea neagră croncăne întruna, nerăbdătoare şi ele să vadă satul îmbrăcat în strai de omăt. Nu mai e mult până când zorii Ajunului vor bate la uşă. Mângâi cu privirea colinele abrupte, pomii ce-au intrat la odihnă până la anul, acoperişurile de şindrilă ca nişte faguri, şi-mi imaginez ce iarnă grozavă va zugrăvi Dumnezeu peste toată întinderea, presărând de-acolo din ceruri pulberea de argint a zăpezii. „Când eram eu copchilă, drumul era mai strâmt şi cotea printre gospodăriile cu garduri de nuiele împletite. Omătul era până la streaşină“, mi-a spus la plecare tanti Maria, parcă îngrijorată că zăpada încă n-a venit. Acum garduri de nuiele nu mai sunt. Dar omătul prin care sania părintelui va croi drum în Ajun, ca să ajungă în fiecare casă de creştin, e de-a pururea la fel. Un dar sfânt, aducător de bucurie şi de veste bună în Sfânta Sărbătoare a Crăciunului de pe aceste meleaguri.
Odinioară, în aşteptarea Naşterii Pruncului Sfânt
Potrivit etnografului Elena Niculiţă Voronca, la începutul anilor 1900, în casele din Moldova şi Bucovina, Ajunul Crăciunului reprezenta o sărbătoare în sine. Casele primeau cuvenita primenire, odăile de asemenea. În odaia bună era aşezată masa cu bucate ce urmau să fie binecuvântate atunci când preotul avea să treacă din casă în casă pentru a vesti marea sărbătoare a creştinătăţii: Naşterea Domnului. Aşa că dis-de-dimineaţă gospodinele aşezau masa, rânduind în vase curate câte puţin din toate roadele pământului. Femeile pregăteau câte 12 astfel de feluri de bucate, după numărul Apostolilor. Nu lipseau grâul fiert şi turtele. „În Moldova, la ajun, însămnătate mai mare au turtele. Acestea sunt pelincele Domnului. Se fac nişte foi de aluat de grâu, cât mai subţiri - la lumea cea mai bună ca ştrudelul - se taie cu o farfurie rotund şi se coc pe o tavă, iar la popor în vatră. Apoi se aşază câte o foaie pe farfurie, presurându-se cu migdale pisate şi zahăr legat, parfumat cu apă de flori. Deasupra se pune altă foaie şi se presură tot aşa, până când se face câte un teanc destul de înalt, care apoi se taie bucăţi. La popor, între turte presor mac cu miere sau jufă - sămânţă de cânepă pisată cu apă şi amestecată cu miere“, nota Elena Niculiţă Voronca în lucrarea sa Datinile şi credinţele poporului român.
Cântec de stea
Aşa ne grăieşte Domnul,
Să se bucure tot omul,
Şi din gură aşa ne zice,
Că s-ascultăm fărâ de price.
Că nime să nu gândească,
Că-n lume va să trăiască
Şi moartea să nu-l găsească.
Moartea-n lume este mare,
Pe nime prieten n-are.
Nu se teme de domn tare.
De bătrâni nu i-i ruşine,
La cei tineri încă vine.
Împăraţii şi cu craii
Dac-aşa au auzit,
Foarte rău s-au îngrozit.
Cetăţi mari că au pornit,
Cetăţi mari cu ziduri groase
Şi cu turnurile frumoase,
Acolo să benchetuiască
Şi moartea să nu-i găsească.
Când bea şi se veselea,
Atunci moartea mi-l găsea,
La pământ că mi-l trântea.
Îl lua din scaun luminat
Şi mi-l trântea mort în pat,
Sub oghial şi sub macat.
Ţi-l lua din curte luminoasă
Şi-l trântea-n groapă-ntunecoasă.
Şi din gură mi-l mustra:
Omule, tu ai fost bogat,
Câţi ani pe pământ ai stat.
De moarte tu n-ai gândit,
Pre sărac n-ai miluit,
Pre cel gol n-ai îmbrăcat,
Pre flămând n-ai săturat,
Pre însătat n-ai adăpat,
Pentru averea ta cea multă
Ce-ai strâns-o cu atâta trudă.
Pentru aceea se sfădesc
Şi frate pe frate urăsc.
Unii mi te scot din casă
Şi alţii se bat la masă.
Vai de acela ce nu lasă
Pre cel gol, flămând în casă
Că aceluia i s-a gătit
Frig mare şi ger cumplit.
Iar de acum până-n vecie
Mila ta, Doamne, să fie
Cu dar şi cu bucurie
Doamne Sfinte, slavă Ţie!
(Culeasă la sfârşitul secolului al XIX-lea din Siret - Suceava, de Elena Niculiţă Voronca)
