Maia-Catargi este unul dintre cele mai frumoase şi tulburătoare sate din Bărăganul ialomiţean. Aici, istoria nu vrea să se ia după vremuri, nu riscă să fie uitată, dăruindu-şi tainele cu măsură doar curiosului nevindecat de căutare. Pentru această împământenită realitate, biserica satului este însuşi actul său de identitate, căci tot ce reprezintă trecere şi oameni la Maia-Catargi nu se poate exprima în afara ei. Poate din aceleaşi motive, în subsolul acestei biserici şi-a retras la odihnă veşnică trupul asasinat primul ministru al Principatelor Unite sub Cuza, neuitatul Barbu Catargiu, ca să se facă taină şi să rămână aşa până la Judecata lumii.
O dimineaţă spălată de stropii unei mult aşteptate ploi îmbracă în verde crud strălucitor câmpia. O lumină nefirească argintează frunzişul corcoduşilor şi puful frunzelor de viţă-de-vie, în spatele cărora casele satelor ce se scurg de-a lungul drumului se înghesuie una într-alta, ca puii sub cloşcă la vreme de furtună. Şi-n acest ocean înverzit, doar răsadurile trase la linie prin solariile dezbrăcate de folie induc un vag sentiment de viaţă şi ordine omenească. De n-ar fi şi sângele macilor picurat din arterele secţionate ale pământului, ai putea crede că nu prea departe te vei îneca înghiţit sub valurile de orz şi grâu dat în spic, ce se unduie zgomotos, spărgându-se de bolovanii din marginea drumului.
Şi când tocmai tresăream cu oarecare teamă la acest "pericol" vegetal care mă pândea, părintele paroh Sebastian Gabriel Tudor, care mă purtase cu maşina sa ca o corabie peste crestele valurilor înspumate de clorofilă, mă anunţă liniştitor: "Am ajuns!".
Biserica în care s-a zidit timpul
Aşa m-am trezit în faţa bisericii din Maia-Catargi, Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, aşezat cu picioarele pe pământ reavăn, mirosind a început de lume, la loc sigur, după geana de potop ce se răscolise în mintea mea de orăşean mult prea obişnuit cu liniştea betonului neînsufleţit.
De cum am păşit în curtea bisericii, sentimentul s-a schimbat brusc, de data aceasta simţindu-mă precum Adam în mijlocul Raiului. Căci ceea ce există aici este, cu siguranţă, o fărâmă de rai, păstrată neschimbată de la Facerea lumii de Creator pentru convingerea noastră, a celor îndoielnici şi întrebători.
Ctitorită de Grigore Filipescu şi terminată de fiul acestuia, Pană Filipescu, la 1778, biserica dimpreună cu conacul şi parcul au fost ulterior cumpărate de Catargi, una din familiile muntene cu dregătorii permanente la Curte.
În 1862, Ecaterina Barbu Catargiu a restaurat-o în memoria soţului ei, asasinat la 8 iunie 1862 în Dealul Mitropoliei, la ieşirea din Parlamentul ţării.
Înconjurată de un zid vechi din cărămidă, iar la drum de un gard de fier forjat lucrat manual, aşezământul adună într-o palmă de loc frumuseţea Raiului, vremelnicia omului, istoria şi taina unei morţi neelucidate încă.
La interior, toate acestea se întregesc cu frumuseţea mistuitoare a unei catapetesme din lemn de stejar, sculptată la 1862, cu fresca în tempera, în stil bizantin, de la 1952, a pictorului Vasile Blendea, care prin aerul pe care îl degajă pare a coborî lumea sfinţilor în lumea oamenilor de pe pământ, nu ca sens al egalului, ci ca îndemn de nevoire a celor de jos pe verticala pe care prin smerenie şi rugăciune te poţi înălţa până la tâmpla cerului.
În partea dreaptă a pronaosului, o piatră funerară din marmură albă, pusă se spune chiar de Alexandru Ioan Cuza însuşi, sau pe cheltuiala Măriei Sale, te înştiinţează de prezenţa trupului celui ce a fost primul ministru Barbu Catargiu.
Pe partea stângă, prin gârlici, cobori sub biserică, în cavoul familiei boiereşti, unde mai întâi dai peste "Această sfântă cruce" care "fu smulsă din vârful bisericii de la o vijelie îngrozitoare, în aceeaşi zi oră şi minut, 8 iunie 1862, la 5 şi jumătate, când fu asasinat în Bucureşti Barbu Catargi, la ieşirea din Adunarea Ţării, în poarta Mitropoliei". Aici cobora de fiecare dată o candelă aprinsă preotul care slujea la altar. Apoi, intri în camera următoare, în dreapta, unde se află zidite în perete sicriele cu trupurile soţilor Ecaterina şi Barbu Catargiu.
"Aci zăcu resturile mortale a preaiubitului meu soţu Barbu Catargi depuse în această criptă zidită spre acest sfârşit de mine devotata şi umilita sa văduvă Ecaterina Catargi", scrie pe peretele în care a fost înveşnicit demnitarul asasinat.
Parisul de altădată de la marginea Bărăganului
Biserica din Maia-Catargi e tot ce a mai rămas în picioare din ceea ce odinioară constituia curtea boierească a familiei Catargiu. Satul însuşi pare a se fi strâns în jurul ei. Pe aici trecea vechiul drum al poştei ce lega Bucureştiul de Moldova şi tot aproape de biserică se afla conacul. Pe dealul de la marginea satului, Catargiu a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint masiv, cu duşumele în formă de tablă de şah. Aici opreau caleştile boierilor veniţi să pună la cale ţara sau să danseze la fastuoasele baluri ce se ţineau în castel până la crăpatul zorilor. Şiruri nesfârşite de trăsuri aduceau la petreceri doamne şi domniţe în rochii strălucitoare, care lăsau în urmă dâre de parfumuri fine franţuzeşti. Iar pe aleile fabuloasei grădini englezeşti, amenajată de arhitectul peisagist german Wilhelm Mayer în 1854, care făcuse şi Cişmigiul, seara, printre fântâni în jurul cărora călcau trufaşi păuni, se urzeau tainice afaceri politice, se puneau la cale căsătorii sau se consumau iubiri pasagere. O lungă alee de aproape un kilometru lega castelul de drumul principal, străjuită pe toată lungimea de arbori exotici. Din toată această splendoare au mai rămas ca martori doar doi arbori Sofora, în curtea bisericii, unici în ţară.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul a fost transformat în Lagărul nr. 12, în care au fost cantonaţi peste 5.300 de ofiţeri ruşi, care au pus pe foc podeaua şi draperiile grele de catifea. Apoi, au fost aduşi prizonieri nemţi. După venirea comuniştilor, castelul a fost distrus, istoria suflându-l, cum plastic se exprima un confrate, ca o păpădie, împrăştiindu-l în toată câmpia. Doar sub pământ se mai păstrează urma lui şi cine ştie dacă nu cumva, cândva, cineva se va îndura să-l scoată la lumină. Părţi şi obiecte din el au ajuns prin toate curţile sătenilor, şi chiar mai departe, la Urziceni, unde, spune cineva, s-ar mai afla două candelabre.
Aşezământul de artă şi cultură religioasă
În 1996, preotul Alexandru Marinescu a fondat în curtea bisericii, cu sprijinul credincioşilor din sat, "Aşezământul de artă şi cultură religioasă", care astăzi este secţie a Muzeului Judeţean Ialomiţa, în care a depus toate obiectele vechi, de valoare, care amintesc de credinţă, cult şi de familia Catargiu, pe care toată viaţa le-a adunat şi păstrat cu sfinţenie şi jertfă.
Împreună cu Florian Cristache, supraveghetorul muzeului, am vizitat acest aşezământ în care se află icoane ferecate, vase de cult, veşminte preoţeşti, cărţi şi documente, precum şi alte obiecte ale familiei boiereşti, aproape toate inscripţionate cu data morţii primului ministru.
"Există aici crucea de pe catapeteasma de la 1779, icoanele praznicare realizate în şcoala de zugravi de la Mănăstirea Căldăruşani, icoanele împărăteşti din aceeaşi perioadă, dintre care cea a Maicii Domnului este făcătoare de minuni, precum şi icoana Sfântului Serghei de Radonej, dăruită părintelui Marinescu de refugiaţii basarabeni, un felon cu fir de aur, cu care slujea preotul, un sipet al familiei Catargiu şi, ceea ce impresionează cel mai mult, acest sicriu din sticlă în care se află hainele cu care a fost îmbrăcat Barbu Catargiu în ziua asasinatului, care nu a fost niciodată deschis", îmi spune domnul Cristache.
Privesc prin geam pălăria primului ministru, cărticica de rugăciuni, cămaşa, pantalonii marelui om politic, năclăite de sângele preschimbat în pete uriaşe maronii şi nu pot să nu mă cutremur şi să nu mă gândesc la fatidica zi de 8 iunie 1862. Dar mai ales la complotul căruia i-a căzut victimă, tăinuit de autorităţile vremii, uitat şi neelucidat încă de cercetători. "Cine l-a asasinat pe Barbu Catargiu?" , întreabă cu disperare fiecare obiect ce se află în acest muzeu, biserica, pietrele, zidurile, satul, pomii şi tot ce a atins acest om. Tăcerea aşternută pe această crimă nu este un răspuns.
Şi tot de la Florian Cristache am aflat cât de patriot a fost Barbu Catargiu, căci nici măcar fiicei sale Mariţa nu s-a învoit să-i lase moştenire averea şi Maia decât dacă se va căsători cu un român. Dar cum aceasta s-a căsătorit cu Philippe Leon Beclard, consulul Franţei la Bucureşti şi fost ministru de finanţe sub Napoleon al III-lea, conform dorinţei tatălui, a fost obligată să facă un pension pentru fete de familii scăpătate, niciodată mai multe de 12, cărora trebuia să le asigure o creştere aleasă şi să le dea dote consistente la căsătorie. În pensionul de la Maia a fost crescută şi viitoarea soţie a primului ministru Ion Gheorghe Duca, asasinat şi el de legionari pe peronul gării din Sinaia la sfârşitul lunii decembrie 1933.
Pe la Maia a trecut şi Lev Tolstoi, când Armata a 12-a rusă, trimisă în Campania de la Dunăre în 1853-1854, a ocupat Ţara Românească şi apoi Moldova.
Biserica familiei Catargiu a fost inclusă pe lista monumentelor istorice de Nicolae Iorga. În muzeul amenajat în curtea sfântului lăcaş, în fiecare an, în luna septembrie, comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru organizează o întrunire cu istorici militari şi cu Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere.
Marea familie a enoriaşilor de la Maia-Catargi
Din noiembrie 2009, după patru ani de diaconie la Catedrala din Urziceni, a fost hirotonit preot paroh la Maia-Catargi părintele Sebastian Gabriel Tudor, care a ales, aşa cum îmi mărturiseşte, să devină preot aici fiind fascinat de acest loc, de istorie, încă de pe vremea facultăţii. "Am zis că dacă ajung aici, aş dori să slujesc exemplar pentru oameni şi să pun în valoare această biserică şi tot ce se află în jurul ei. Lucrez acum la o monografie a bisericii, în colaborare cu domnul comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, care este secretarul Consiliului nostru parohial. Dar ceea ce mă bucură cel mai mult este faptul că am o relaţie de familie cu enoriaşii. Aici ne împărtăşim toate problemele, bucuriile şi necazurile. Sunt foarte mândru, în sens spiritual, că la noi vin foarte mulţi tineri, chiar şi de la Urziceni şi de la Bucureşti, la slujbe. Cu copiii din sat desfăşurăm cateheze, participăm la diferite festivaluri şi concursuri organizate în protoieria noastră, discutăm diferite teme despre biserică, despre icoane şi despre toate problemele care îi frământă", îmi mărturiseşte părintele.
Că este aşa, aveam să mă conving vorbind cu oamenii din sat, care îi poartă preotului lor un mare respect.
Părăsesc cu regret biserica părintelui Sebastian Gabriel Tudor, fericit însă că pentru o zi am fost şi eu parte din acest colţ de rai. Că am cunoscut un tânăr preot al Bisericii noastre, hotărât să întregească prin munca sa lucrarea înaintaşilor, firesc şi demn, aşa cum impune istoria acestui uluitor loc, şi că va fi întotdeauna gata să ridice cu priceperea sa slujirea la nivelul jertfelnic al acestor vremuri de mari încercări.
