Lăcaşul de la Suharău, un vajnic străjer al credinţei

La Suharău, nu departe de târgul Dorohoiului, se găseşte, de pe la 1793, o biserică de lemn de o copleşitoare frumuseţe. Zdravăna sa alcătuire, precum şi preţiosul tezaur pictural o plasează în rândul ctitoriilor de lemn de seamă ale Moldovei.

Teribil dar de la Dumnezeu trebuie să fi avut călugărul Savastios, în urmă cu mai bine de două veacuri, când a ales locul pe care să ridice lăcaşul de lemn de la Suharău. Erau vremuri în care această moşie era închinată Muntelui Athos. Ajuns pe colinele ce străjuiau şi atunci, ca şi acum, pârâul Başeului, vrednicul monah s-a ridicat sus, pe cel mai înalt dâmb, unde a pus să se ridice bisericuţa. Cu lemn de pe loc, căci codrii umbroşi străbăteau locul, ca o platoşă verde, de la un  capăt la celălalt. Zdravănă, zveltă, zămislită din tăria de neclintit a stejarului - aşa s-a ridicat, aşa a rămas până astăzi.

De sus, de pe dâmb, satul seamănă unei picturi cu tuşe clare. O armie de clorofilă pare să fi cucerit de-o veşnicie locul, înlănţuindu-l în cele mai îmbietoare tonuri ale vieţii. Un codru întins stă de strajă la hotare. Pământul desenează pe coclauri parcele trasate cu o precizie de inginer. Departe, în vale, un ochi de apă ţine loc de oglindă cerului. Ici-colo, acoperişurile caselor răzbat cu greu prin ţesătura densă a frunzişului pomilor. Uliţe drepte, gospodării bine închegate, din mijlocul cărora se zăreşte turla miniaturală a bisericii ca un vajnic străjer al locului.

220 de ani de istorie

Bisericuţa cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“  a fost înălţată la 1793 de călugărul grec Ananios Savastios, într-o vreme în care moşia Suharăului era închinată Sfântului Munte. Mărturie în acest sens stă inscripţia de pe catapeteasmă, vizibilă şi astăzi: „Această Sfântă biserică ce s-a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu toată cheltuiala smereniei noastre spre pomenirea mea şi a părinţilor mei, la care biserică se prăznuieşte Sfântul Arhiereu Nicolae făcătoriu de minuni, ctitorii acestei biserici Anania arhiereu Savastios la anul 1793, septembrie 1“.

Ridicată de monahul Savastios pentru folosinţa locuitorilor de pe atunci ai aşezării, bisericuţa s-a păstrat în bună stare. Şi astăzi, ca şi în urmă cu două veacuri, slujeşte comunităţii din Suharău. Acum, aici se construieşte, de 11 ani, o biserică nouă, de zid. Deşi lucrările încă nu se apropie de finalizare, preotul paroh Adrian Nazare şi enoriaşii de la Suharău se gândesc cu strângere de inimă la momentul în care vor trebui să se mute în biserica nouă. „Ne-am obişnuit aici, e parte din sufletul nostru. Are un duh cald, cuminte, îţi dă cu adevărat un sentiment de pace. Şi eu, şi enoriaşii, în special cei mai în vârstă, suntem foarte legaţi de ea; parcă ne-ar părea rău să ne mutăm dincolo…“, spune părintele.

Un măr sălbatic şi doi tei bătrâni stau de veghe în umbra bisericuţei, ca nişte „ostaşi“ solitari din codrul de odinioară.

Stilul arhitectural

Lăcaşul-monument istoric de la Suharău are înfăţişarea unei căsuţe ţărăneşti. Simplă, modestă, dar sugerând trăinicia. Bisericuţa este construită din bârne de stejar „încheiate până şi cu bolta“, aşezate pe o talpă de stejar, având temelia şi soclul de piatră, iar acoperişul de şindrilă. După o sută de ani de la înălţare, biserica a fost tencuită atât la exterior, cât şi la interior, pentru o mai bună protecţie, şi a fost întărită cu trei contraforţi, cu rol de susţinere a structurii pereţilor din bârne. Tot atunci s-a pus tablă zincată peste şindrila de pe acoperiş. La 1897 a fost ridicată şi mica turlă ce particularizează azi bisericuţa din Suharău în rândul celorlalte construcţii similare ale Botoşanilor. De altfel, în 1897, bisericuţa a şi fost resfinţită, primind şi cel de-al doilea hram, unul de vară - 20 iulie, sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie, hram pe care comunitatea îl sărbătoreşte şi în zilele noastre.

Pridvorul a fost adăugat construcţiei în anul 1942. Din ansamblul bisericesc face parte şi clopotniţa de lemn, ridicată în curte în acelaşi an cu lăcaşul. Din elementele arhitecturale iniţiale, la exterior mai este vizibilă astăzi doar modalitatea de îmbinare a tălpilor de stejar la colţuri.

Interiorul şi podoabele

Nimic nu pare să te pregătească îndeajuns pentru ceea ce urmează să descoperi înăuntru. Deşi privită din exterior, biserica pare o alcătuire miniaturală, interiorul uimeşte prin proporţiile însemnate şi prin senzaţia de spaţialitate, sporită de liniile verticale înalte. Însă splendoarea acestui lăcaş este catapeteasma, originală, păstrată încă într-o stare foarte bună, cu icoane de o deosebită valoare artistică. E de-ajuns o privire ca să-ţi dai seama că numai un om dăruit cu totul lui Dumnezeu a putut să ceară meşterilor să făurească o astfel de bijuterie, spre veşnică închinare a rugătorilor Suharăului. Frumuseţea detaliilor  sculptate, migala şi meşteşugul cu care a fost alcătuit suportul catapetesmei, apoi splendidele reprezentări picturale ale icoanelor te fac să crezi că te afli nu într-o simplă bisericuţă de parohie, ci într-o veritabilă ctitorie boierească. Un aspect cu totul particular îl reprezintă registrele pictate cu Sfinţii Apostoli, din partea superioară a catapetesmei, deosebit de înalte. „Partea de jos a catapetesmei a fost schimbată în timp. Probabil era foarte mâncată de cari. Aşa că icoanele împărăteşti, ca şi uşile diaconeşti, au fost schimbate“, precizează parohul de la Suharău.

Făurită din lemn de tei, aceasta prezintă icoane pictate în ulei, de secol XVIII şi XX. Icoanele împărăteşti sunt mai noi, fiind pictate în stil bizantin,  în 1926, de pictorul Gherleţchi din Herţa. De asemenea, uşile diaconeşti au fost reînnoite de Iancu şi Zoiţa Buşilă, la 30 decembrie 1877, potrivit unei inscripţii.

Un alt element arhitectural, sculptat cu o deosebită măiestrie, este acolada peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos. Cioplită din bardă, cu decoraţiuni aşezate într-o simetrie perfectă, aceasta constituie o mărturie de preţ a ştiinţei de a lucra cu lemnul a meşterilor ce vor fi dăltuit-o.

În patrimoniul bisericii au existat mai multe cărţi bisericeşti vechi, scrise în chirilică, dar care au fost preluate în anii â70 de către autorităţi şi duse la Mănăstirea Vorona. „Se mai spune că ar fi existat şi nişte paftale de argint, care ar fi fost luate tot atunci“, explică părintele Nazare.

Restaurări şi refaceri

În timp, bisericuţa de lemn de la Suharău a suferit mai multe intervenţii de reparaţii şi întreţinere. Primele astfel de lucrări, consemnate în registrele parohiei, au fost realizate în 1871. Apoi, în 1897 a fost acoperită cu tablă, tencuită la exterior şi interior şi văruită. De asemenea, în 1942, peretele despărţitor dintre pridvorul iniţial şi naos a fost parţial dărâmat şi s-a adăugat un nou pridvor, tot de lemn, în exterior.

Totodată, în decursul existenţei sale, au fost realizate numeroase lucrări de întreţinere. Ultimele, anul trecut. Cu toate acestea, timpul, dar şi terenul lutos pe care a fost ridicată dau de furcă bârnelor îmbătrânite. Astfel, peretele de la nord are tendinţa de se deplasa în afara temeliei, în ciuda susţinerii construcţiei de către cei trei contraforţi solizi de lemn. În aceste condiţii, pe termen mediu, lăcaşul ar avea nevoie de o subzidire şi consolidare integrală, pentru a putea rezista anilor care vin. „Asta necesită însă un proiect destul de costisitor de restaurare. E nevoie urgentă de subzidire la peretele de nord, acolo unde de obicei bate ploaia, iar temelia de piatră este mai expusă. Probabil că acolo bârnele sunt putrezite“, spune pr. Adrian Nazare. Din păcate, numai cu puţinii bani de care dispune parohia, aceste lucrări de anvergură nu pot fi realizate.

Bisericuţa - un posibil muzeu al satului

În Parohia Suharău se află în construcţie, de aproape 11 ani, o biserică impunătoare, de zid. După ce lucrările se vor apropia de finalizare, bisericuţa de lemn va rămâne în conservare, devenind, cel mai probabil, un mic muzeu al satului. „Cred că aici, în pronaos, vom aşeza obiecte din gospodăria ţărănească de aici, din zona noastră, soţia mea fiind pasionată de zestrea etnografică a satului. Iar în bisericuţă vom sluji din când în când, pentru a rămâne în duhul său“, explică părintele Adrian Nazare.

Satul de pe „suhatul rău“