Nu departe de Bacău, în mijlocul Luncanilor, într-o poiană de la piciorul Dealului Stanca, lemnul stejarilor din codrii falnici de odinioară a luat chip de biserică. Un splendid hrisov de bârne, pe care s-a scris, cu răbdare, istoria locului.
Am pornit spre Luncani cu ideea, construită de-a gata, că în coasta Bacăului nu voi putea găsi decât o aşezare contaminată inevitabil de vecinătatea citadină. Întâlnirea cu locul acesta, conservat în tiparele sale identitare, e, însă, o revelaţie. Nu te lasă să te mai gândeşti la ce ai lăsat în urmă, ci numai la ce e aici de descoperit. Paradoxal, deşi închegat la doar o aruncătură de băţ de oraş, satul are aerul unei cetăţi naturale încă necucerite. Dealurile, înveşmântate în verdele năstruşnic meşterit de ploile repezi, de vară, poienile largi, peste care tăriile cerului dau năvală, gata să îmbrăţişeze pământul, valurile colinelor plutind pe linia orizontului, mirosul crud al pădurii de pe Chicerea, te ademenesc, care mai de care, să le admiri şi să nu te mai dai dus. La poalele Dealului Stanca, parcă zămislită din puterile miraculoase ale căuşului de vale, stă, de la 1777, o straşnică, dar blândă alcătuire de bârne: Bisericuţa Vovidenia, podoaba locului. De-a stânga sa, cândva, cu veacuri în urmă, a existat prima vatră a satului. De-a dreapta au stat vreme îndelungată codri nepătrunşi.
Azi, casele au înconjurat-o, continuându-şi coborâşul spre vale, către şoseaua ce duce spre Moineşti. Bisericuţa a rămas pe locul ei - o punte graţioasă la graniţa dintre lumea ce a fost şi cea care va să vină. „Legenda spune că ar fi fost ridicată de un răzeş, Constantin Tumurug, şi de feciorii acestuia şi apoi închinată Mănăstirii Luncani, ce a existat pe locurile acestea. Iniţialele ctitorului sunt scrijelite în pisania de deasupra uşii de intrare“, explică părintele Vasile Gînju, parohul de la Luncani, în vreme ce urcăm spre locaş. În aerul dimineţii, conturul de lemn se profilează limpede pe spinarea de deal din faţă: o siluetă cafenie, cu linii trasate cu precizie, ca un portret în creion. „Când fac slujbă aici, e o trăire specială“, îmi spune, emoţionat, părintele. „Mă simt mai aproape de oameni. Vin toţi bătrânii noştri. În jur e cimitirul satului; se simte şi duhul celor plecaţi dintre noi. Iar clopotele, când încep să cânte, parcă-s vesele“, continuă, arătându-mi zările către care priveşte bisericuţa.
Stilul arhitectural
Locaşul este construit din bârne de stejar încheiate stâneşte, „în cheotori“, cu capetele lăsate neretezate înspre partea absidelor şi la Altar şi întărite cu cepi de lemn. Totul e aşezat pe talpă de stejar şi temelie de piatră de râu, piatra neavând nici un liant, pentru a permite ventilarea fundaţiei. La exterior se observă brâul median, în formă de frânghie răsucită, simbol al speranţei, al veşniciei, încingând locaşul într-o ocrotitoare îmbrăţişare. Acoperişul, de draniţă, se sprijină pe o streaşină lată, ca o pălărie cu boruri largi. Dedesubt stau consolele măiestrit sculptate „în cap de cal“. Şi parcă pentru a potenţa şi mai mult frumuseţea bisericuţei, meşterii ce vor fi făurit-o au găsit de cuviinţă să înalţe, la intrare, un splendid pridvor deschis, pe stâlpii căruia au aşezat toată dibăcia lor în a struni lemnul, în a-i da frumuseţe numai din cioplitură. Stâlpişorii sunt simetrici, dar nu identici, prezentând o bogăţie de motive incizate, de parcă cei care i-au migălit ar fi vrut să aşeze acolo tot ce a fost mai frumos în propriile suflete.
Pardoseala pridvorului e din piatră trovant, acele pietre despre care se spune că cresc singure, luând cele mai bizare înfăţişări. „E un deal aici, la noi, Tocila, unde cresc asemenea pietre. Oamenii le-au adus, le-au tăiat felii şi au făcut pardoseala asta“, precizează părintele Gînju.
Interiorul, un tezaur inegalabil
Înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Bacău, biserica de lemn „Vovidenia“ de la Luncani e una dintre cele mai frumoase din Moldova. Stilul arhitectural, precum şi risipa de bogăţie a decoraţiunilor de la exterior, şi mai ales din interior, fac cu adevărat dovada harului special al lemnarilor de odinioară.
La intrare te întâmpină portalul, ornamentat cu motive solare, uşa păstrând vechiul sistem de închidere, cu un zăvor iscusit, la fel ca în gospodăriile ţărăneşti de altădată.
Interiorul e o lume în sine, cu taine şi motive misterioase, încifrate pe fiecare bucăţică de lemn. Nicăieri în altă parte nu mi-a fost dat să văd un decor atât de divers, un ansamblu atât de armonios. Căci pe fiecare bârnă e scrisă câte o poveste. Fâşiile curbe, frânghiile, zig-zagurile, denticulii, cioplite pe bolţile naosului şi pronaosului, precum şi pe grinzile de deasupra absidelor, particularizează sistemul de boltire, conferindu-i unicitate în rândul construcţiilor similare.
Spaţiul este împărţit în Altar, naos şi pronaos sau „tinda muierilor“, aşa cum era denumit în trecut. Peretele despărţitor, cu arcade tăiate drept şi acolade frumos cioplite, ţine loc de iconostas pentru acest spaţiu destinat exclusiv femeilor. Aici sunt aşezate icoanele împărăteşti de la fosta Mănăstire Luncani.
Cea mai veche piesă de patrimoniu este catapeteasma. „E lucrată în ipsos şi a fost adusă de la Mănăstirea Luncani, cea de care vă povesteam. Numai icoanele împărăteşti au fost înlocuite, fiind pictate în perioada 1883-1884. Catapeteasma nu a fost niciodată restaurată“, explică părintele Gînju.
Din zestrea acestei atât de frumoase bisericuţe fac parte şi 14 strane vechi, ce şed cuminţi pe margine, asemeni unor credincioşi străjeri ai trecutului. Toate, decorate cu motive solare, între care se remarcă rozeta. Din patrimoniul locaşului face parte şi un pomelnic al familiei lui Gheorghe Zugravu, autorul picturii icoanelor împărăteşti, datat la 2 martie 1884.
Reparaţii în timp
În decursul timpului, biserica a fost reparată în mai multe rânduri: în 1884, în 1921, când s-a înlocuit partea şubredă a tălpii, precum şi în anii â50 ai secolului trecut, când restaurarea s-a făcut sub directa şi atenta îndrumare a arhitectului Titu Elian, autor, alături de Ioana Cristache Panait, al singurului studiu despre bisericile de lemn din Moldova, publicat în 1972. „Ultimele reparaţii
le-am făcut în 2003, când am înlocuit şindrila de pe acoperiş. Acum ar mai fi nevoie de câteva lucrări serioase pentru a putea menţine aşa cum trebuie monumentul: piatra din temelie trebuie reaşezată, porţiunile şubrede din talpă trebuie schimbate. Ne vom strădui s-o ţinem în picioare, dârză şi zveltă, aşa cum a fost dintotdeauna“, spune, optimist, pr. Vasile Gînju.
Satul din Luncă
Potrivit cercetătorului Dorinel Ichim, satul Luncani e pomenit pentru prima dată într-un act al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu. Numele aşezării ar proveni, aşa cum spune legenda, de la una dintre cele mai vechi familii ale aşezării - Luncanu, precum şi de la vecinătatea cu lunca râului Trebeş. „I s-a spus mai întâi «satul din Luncă», apoi Luncani“, povesteşte părintele Gînju. Azi, Luncanii sunt parte componentă a comunei Mărgineni şi se află la doar 15 kilometri distanţă de Bacău, pe drumul ce leagă reşedinţa de judeţ de Moineşti.
