Maica Domnului și căldura cetății

Într-un peisaj citadin dominat de beton și o arșiță greu de îndurat, locuitorii urbelor par sortiți epuizării și neliniștii. Însă, sub vălul unor nopți de vară aparent obișnuite, în freamătul străzilor care se prelungește în aceste zile până târziu în noapte, pelerinajul cu icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam aduce o neașteptată alinare pentru locuitorii orașelor dunărene Galați și Brăila. Seceta pământească, subiect aflat pe buzele și ecranele tuturor, ajunge să fie stinsă tot de o sete: cea lăuntrică, a omului însetat de Dumnezeu.

Dinamica relației tainice dintre Născătoarea de Dumnezeu și cetate poartă amprenta vechiului oraș, Constantinopolul, metropola prin excelență care s-a așezat sub omoforul Născătoarei de Dumnezeu. Bizantinii aveau convingerea profundă că o cetate nu rezistă doar prin fortificații, ci prin comuniunea dintre locuitorii ei și Cetatea cea de sus. Când poporul, cu patriarhul în frunte, ieșea pe zidurile cetății cu icoana Apărătoarei Doamne, el chema de fapt pavăza Mamei care nu-și abandonează fiii și care adună la un loc ceea ce este risipit. 

Privind mai în detaliu, există o tainică simetrie între vechiul Bizanț și cele două orașe de la Dunăre. Odinioară, în fața asediului, Constantinopolul a fost salvat prin purtarea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe zidurile cetății, fapt care a adus o noapte de veghe neîntreruptă, febrilă, în care un popor întreg a mulțumit în picioare într-o duioasă cântare de recunoștință care răsună neîntrerupt până în zilele noastre: „Apă­rătoare Doamnă, pentru bi­ruință, mulțumiri...”. Într-un ecou viu al acestei tradiții salvatoare, privegherile de noapte săvârșite în aceste zile în cele două mari orașe în cinstea „Zidului cel nebiruit” fac o punte luminoasă cu clipele de acum 1.400 de ani. 

Cetatea contemporană nu mai este asediată de oști văzute, ci de arșiță, atât fizică, cât și spirituală, de înstrăinare și de frământări profunde, însă răspunsul comu­nității rămâne, paradoxal, identic. Privegherea lângă icoana „razei zilei celei de taină” până la revărsatul zorilor și răbdarea pelerinilor care transformă canicula sufocantă într-o răcoare care iese din interiorul inimii demonstrează că veghea pelerinilor reprezintă, în esență, doar ecoul și răspunsul uman la veghea neobosită a Mamei. 

Astfel, chemarea Maicii lui Dumnezeu s-a făcut auzită în această perioadă de post și în cele două așezări de la Dunăre. Odată cu lăsarea întunericului, într-o noapte învăluită de o aparentă neputință de a depăși canicula, orașul Galați a primit în inima lui marți, 4 august, la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam. Popasul sfântului odor în acest lăcaș a căpătat o vibrație istorică și duhovnicească aparte, icoana de la Adam veghind pe parcursul nopții exact în același loc în care, odinioară, a stat pentru prima dată, în drumul ei spre Muntele Athos, Icoana Maicii Domnului „Prodromița”. În această atmosferă de priveghere, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, clerul și credincioșii s-au unit într-o rugăciune comună pentru alinarea oricărui suflet creștinesc, implorând-o pe „piatra care a adăpat pe cei însetați de viață” să oprească crunta secetă sufletească și să adape brazdele pământului și apele însetate ale Dunării.

Peste numai două zile, joi seară, o nouă priveghere lângă icoana Preasfintei a fost făcută în orașul vecin de la Dunăre. După ce a po­posit la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din centrul ora­șului Brăila, „Sfânta de la Adam”, așa cum mai este numită icoana în aceste locuri, a fost purtată în procesiune până în Piața Traian. 

Inima cetății a fost, astfel, smulsă din ritmul ei lumesc și suspendată într-un calm profund care a sfidat canicula epuizantă. În mijlocul Brăilei, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian, clericii slujitori și miile de credincioși, între care s-au numărat foarte mulți tineri, unii abia ieșiți din febra examenelor, precum și români întorși din diasporă, mânați de acel dublu dor de mama proprie și de țară, au prefăcut întinsa piațetă într-o mare de mărturisire, ca un imens naos sub cerul liber, iar întreaga cetate într-o veritabilă „Liturghie cosmică”. În acest spațiu transfigurat, mulți dintre pelerini s-au apropiat de Sfântul Potir pentru a se îm­părtăși cu Sfintele Taine, spre „arderea materiei păcatului și mistuirea spinilor patimilor”, mulțumind lui Dumnezeu, Maicii Sale și Sfintei Teodora de la Sihla, o sfântă a isihiei și a rugăciunii neîncetate. Și aici se conturează o paralelă frumoasă: deși Sfânta Cuvioasă a ales să se desăvârșească departe de lume, nevoința ei a rezonat deplin cu sufletul mulțimii adunate în centrul orașului. Piața aridă din mijlocul Brăilei nu a fost cu nimic mai prejos de peștera de piatră din codrii Neamțului, în ambele Dumnezeu arătându-Se „ca o adiere de vânt lin”. 

După ce a străbătut o cărare a comuniunii prin cele peste 150 de comunități și lăcașuri, pelerinajul crescut de la om la om își va găsi desăvârșirea astăzi, odată cu revenirea icoanei la Mănăstirea Adam, loc care odinioară a purtat răni profunde din cauza vremurilor de restriște și a umbrelor ideologiilor atee. Lunga călătorie a „Maicii stelei celei neapuse” nu s-a dorit a fi un simplu traseu misionar, ci o perpetuă cercetare a Mamei pentru a clădi o punte tainică între noi și aproapele nostru. La capăt de drum, „Veselia tuturor neamurilor” va strânge încă o dată mulțimea de credincioși cu toate durerile și nemulțumirile lor, stări grele care mocnesc ca focul din aceste zile care arde câmpuri și păduri, pentru a le răcori prin roua harului dumnezeiesc. Pentru preoții și creștinii care s-au făcut părtași la aceste momente, printre care m-am numărat și eu odată, drumul se încheie cu cetăți mai luminate în care te poți simți „ca la Mama acasă”.