Mănăstirea care ține viu un sat distrus de comuniști

Nu ne-am gândit, până să trecem din nou ­puntea plutitoare peste Ialomița, pentru a ajunge la mănăstirea ialomițeană Hagieni, că apa are memorie. Dar într-o zi, nesperat de luminoasă și caldă pentru un sfârșit de toamnă, râul „pășit” dincolo ni s-a înfățișat viu și apropiat, de parcă ne reținuserăm reciproc chipurile. Și mai mare ne-a fost uimirea când tot privindu-l l-am văzut ridicându-se spre cer și rămânând așa vertical, ca turla bisericii noi, cu crucea înfiptă în senin. Pe celălalt mal lumina mănăstirea, spre care pașii ne purtau pentru a doua oară.

Lăsaserăm în urmă lumea. Doar câmpul, cu arătura uscată și drumul colțuros întins până în malul Ialomiței, mai amintea de ea. Dincolo, pustia. Un fel de capăt absolut. Sau poate mai degrabă o tainică deschidere a raiului. Căci altfel de ce cuvântul prorocului ar fi rostit, exclamând bucuros, ca o Bună Vestire: „Veselește-te, pustiu însetat, să se bucure pustiul; ca și crinul să înflorească. Și va înflori și se va bucura pustiul Iordanului (...) și poporul meu va vedea slava Domnului, strălucirea Dumnezeului nostru!” (Isaia 35, 1-2).

O altfel de curgere

Apa abia „pășită” și privită de pe celălalt mal poartă în sine nu numai chipul nostru recunoscut, ci și pe cel transfigurat al drumului dintre adevăr și deșer­tăciune, dintre lume și cer, pe care viața și-l asumă. Căci altfel nu se poate, deoarece aici, ea, viața, nu mai poate „curge” oricum. Va fi legată, definitoriu, de „celălalt mal”. Adică de tainica deschidere a raiului pe care o simțeam pe măsură ce ne apropiam de mănăstire. Cu fiecare pas făcut, rememoram, ca o litanie, frânturile de istorie a locului, aflate și puse de noi cap la cap cu ani în urmă când veniserăm să descoperim fostul sat. Așezare dispărută în comunism, nume cu rezonanță creștină („hagiu” înseamnă „pelerin la locurile sfinte”, n.n.) care, deși distrus, aduce în azi-ul nostru rătăcit dovada existenței unor vechi comunități religioase în Bărăganul ialomițean.

Hagieni este situat la 11 km sud de Țăndărei și este atestat documentar la 1392, sub numele de „Cărăreni” și „Lumineni”. Alte două nume ce poartă în fibra lor fiorul celor care prin credință au căutat calea spre lumină. Astăzi, așezarea mai numără doar vreo opt-nouă locuitori vremelnici. În această uitare a Bărăganului, în jurul vechii biserici părăsite a satului, despre care se spune că ar fi fost ctitorită de regele Carol I, după anul 2000 s-a așezat o obște de călugări. Aceasta și-a asumat nu numai salvarea sfântului locaș, ci și păstrarea și întărirea legăturii cu Dumnezeu într-un loc de veche tradiție ortodoxă, pe care vremurile potrivnice au fost gata-gata să-l transforme în deșert. Aici, puntea care leagă cele două maluri ale Ialomiței și obștea de călugări au preschimbat pustiul, urcând lumea la cer.

Transfigurarea

Reveniserăm la Hagieni nu numai dintr-o chemare nostalgică, pregătiți să ne verificăm statornicia inimilor, ci și cu scopul declarat de a afla cum supra­viețuiește satul adunat, cu ceea ce a mai rămas din el, în jurul bisericii lui „adoptate” de călugări. Drumul până aici nu este unul obișnuit și nici ușor. Dar tocmai de aceea răsplata este pe măsură. Rar îți este dat să ajungi într-un loc atât de izolat, atât de special, atât de încărcat de semni­ficații, unde „pășirea” peste apă înglobează în adâncul semni­ficației ei conștien­tizarea transfigurării drumului dintre „eu” și „mine”, dintre adevăr și deșer­tăciune, dintre lume și cer. Toate acestea se datorează unor acumulări în timp care au făcut din acest spațiu unul al sporirii în credință. Aici a existat, înainte de biserica de zid, ridicată în 1881-1892, o alta, din secolul al XVII-lea. Iar primii dascăli ai școlii din sat au fost călugări. Vocația monahală actuală a locului se revendică, pe drept, de la tradițiile monastice medievale, aduse aici de ctitoria de la Cozia a lui Mircea cel Bătrân, care a deținut vechea așezare Cărăreni, situată pe moșia sa din Bărăgan.

Ca și la prima întâlnire, liniștea locului ne atinge timpanele, singurătatea și ruinele caselor pustiite ne adâncește sentimentul izolării. Nici un călugăr, nici un semn că aici se poate mișca, fie și adiind, ceva. Abia aproape de mănăstire, câteva capre dintr-o curte aproape părăsită ne contrazic prin agitația lor.

Revederea

Suntem întâmpinați de același părinte protosinghel Gabriel Botezatu, starețul mănăstirii, care se bucură nespus că ne revede.

„Din mila lui Dumnezeu trăim aici opt viețuitori, iar Sfinții Nicolae și Dimitrie ne sunt ocrotitori, dar și povățuitori în misiunea noastră. Deși însingurate, aceste locuri sunt binecuvântate de Creator, chiar dacă soarta localității a fost plină de încercări. De la ultima dumneavoastră vizită, am reușit să consolidăm și să reabilităm vechea biserică a comunității. Mai avem de făcut interiorul. Trăim aici legați de lume doar prin puntea pe care o știți. Și nu este o punte oarecare. Ci o cale îngustă care duce spre mântuire. Când pășiți dincoace, să veniți cu toată deschiderea, cu tot dragul. Iar dincolo de apă, în partea dumneavoastră de lume, să încercați să depășiți multele provocări ce vă tot asaltează”, ne spune cuvioșia sa.

Vizităm biserica, ne închinăm în paraclis, sărutăm o veche icoană a Maicii Domnului, înlăcrimată de răstignirea Fiului ei și a fostului sat, și ne retragem într-o strană să discutăm despre „nimicul” transfigurat de pre­zența călugărilor în viață și despre chipul Ialomiței preschimbat în biserică.

„Deși distrus de comuniști, satul continuă să respire astăzi numai prin biserica lui. De doi ani, fiii satului Hagieni se reîntâlnesc aici la noi, pe 19 septembrie și pe 18 august. Și sunt mulți, de prin toate colțurile țării. Vin la Sfânta Liturghie, plâng, se îmbrățișează cu prietenii, cu rudele nevăzute de decenii și speră. Speră și cred că satul adevărat, cel din inima lor, va dăinui. De aceea ne mulțumesc, căci noi, călugării, am reușit să-l ținem în viață. Biserica aceasta este de acum verticala lor. Scara lor spre cer. Le simțim dragostea, căci ei, cu sufletul, sunt aici. Adică ACASĂ! Mănăstirea îi unește, pentru că în alt loc din sat nu mai au unde să se mai întâlnească”, ne mai spune părintele stareț.

Vorbim, ca și la prima întâlnire, despre provocări. „Cea mai mare provocare pentru un călugăr aici nu este singurătatea, ci rugăciunea. Ea cere insistență maximă, profunzime și intensitate. Noi aici nu supraviețuim, ci încercăm să ne desăvârșim în rugăciune. Dacă bați insistent la ușa dumnezeirii, mintea ți se luminează, inima te întărește și vezi altfel lumea, rostul vieții, călugăria. Așa că pustia noastră de aici este o provocare pozitivă”, ne mai mărturisește părintele Gabriel.

Am petrecut o vreme în pustia de dincolo de Ialomița, după care, tăcuți, ne-am întors în pustiul nostru cotidian de dincoace de apă, bucuroși că am descoperit o poartă de rai. Și că, la fel ca prorocul Isaia, putem rosti cu credință: „Veselește-te, pustiu însetat, să se bucure pustiul; ca și crinul să înflorească. Și va înflori și se va bucura pustiul Iordanului (...) și poporul meu va vedea slava Domnului, strălucirea Dumnezeului nostru”...