Se spune că Dobrogea este un ţinut bântuit de uscăciune. Că verile sunt fierbinţi şi iernile cotropite de vânturi aducătoare de ger. Că, în afara litoralului, nu găseşti urmă de verdeaţă. Am văzut acum că nu e adevărat. Ne îndreptam spre Mănăstirea „Sfântului Ioan Cassian“ şi am nimerit într-o mare de verdeaţă, cu valuri uriaşe ca orice mare. Erau dealuri dulci, care se împingeau unele pe altele, răsăreau din nimic şi porneau toate spre un undeva pe care eşti tentat să-l numeşti infinitul. Nicăieri nu te ispiteşte atât de intens gândul că teoria bine ştiută din matematici, cum că infinitul nu poate fi atins, că te apropii doar asimptotic de el, nu e adevărată. Dădeau impresia că se zbuciumă la fel, fără odihnă, până ce atingeau infinitul. Dar era o frământare în repaus, o mobilitate imobilă, dacă pot să spun astfel.
Limba are regulile ei şi, totuşi, multe lucruri nu se pot exprima conform gramaticilor pe care nişte profesori savanţi le-au stabilit odată pentru totdeauna. De fapt, toată viaţa este alcătuită din excepţii de la regulă, am învăţat asta după o viaţă de om. Am învăţat că infinitul real, concret, cel care dă un sens vieţii, cel cu adevărat de neînţeles şi de nepătruns nu poate fi căutat în ştiinţele exacte, pentru care el rămâne o abstracţiune, un lux cu care nu prea ai ce face. În acel ţinut doborogean, somptuos în lărgimea lui până către orizonturi situate la infinit, da, acolo aveai motive să foloseşti această noţiune, în acel ţinut care pare a se frământa mereu, aidoma vecinei lui, marea, atingând undeva infinitul, cum spuneam. Te aştepţi ca, peste câteva clipe, peisajul să fie altul, valurile uriaşe de verdeaţă să se fi deplasat hăt, departe, să vezi altele clocotind în apropiere. Dar, nu, ele au rămas. Şi vor rămâne mereu, poţi fi sigur de asta. Rămân lângă tine şi călătoresc spre infinit, aşa cum transcendentul este mereu lângă tine şi implică infinitul.
Astfel că tragi încă o dată concluzia neputinţei tale de a înţelege misterul vieţii, nu numai peisajul, dar şi sentimentele, bucuriile, tristeţile chiar. De ce sunt locuri unde te simţi bine, care-ţi sunt familiare, deşi nu le-ai mai văzut niciodată? De ce altele te gonesc şi nu doreşti altceva decât să nu mai revii niciodată?
Ei bine în preajma Mănăstirii Sfântului Ioan Cassian; simţi că ai ajuns într-un fel de antecameră a raiului. Poate că Sfântul, prezenţa lui, îţi dă sentimentul de seninătate, de lipsă de griji, de „totul e atât de simplu şi bun şi, în lumea noastră, iată, poate exista şi un motiv de fericire fără nici un motiv concret?“.
Ioan Cassian, sfântul dobrogean
Nu ştiam prea multe despre Sfântul Ioan Cassian, decât punându-l în legătură cu marii Părinţi ai Bisericii, Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Nil Sinaitul, alături de ale căror scrieri se găsesc şi ale lui, în primul volum al Filocaliei. Şi nu în cele din urmă, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui ucenic a fost.
Cu câţiva ani în urmă, arhiepiscopul de Marsilia a adus în România, pentru câtăva vreme, moaştele Sfântului Ioan Cassian, moaşte care odihnesc acolo, în marele oraş mediteranean. De ce Marsilia şi de ce tocmai România? Care este legătura dintre cele două comunităţi de credinţă, de confesiuni diferite?
Sfântul Ioan Cassian s-a născut în Dobrogea, în aşezarea romană Vicus Cassiani (astăzi, satul Cassian), aproximativ la anul 360. Acestea sunt datele din biografia sa, pe care le întâlneşti la o sumedenie de oameni de ştiinţă care s-au ocupat cu viaţa şi opera sa: Olivier Rousseau, B. Ramsey, Albrecht Drein, Peter Dyckhoff, ca să pomenim numai câţiva dintre ei. Aceeaşi informaţie o dă Vasile Pârvan în „Getica“. Tot el spune că se trăgea dintr-o familie bogată, că a primit de tânăr o educaţie aleasă, stăpânind limbile greacă şi latină. D. Stăniloae îl înscrie printre Părinţii filocalici, ca şi Seraphim Rose sau Kalistos Ware.
Se pare că, prin aceste locuri, se aflau, la acea vreme, mulţi pustnici. Da, acum înţeleg de ce toate culorile locului, verdele dealurilor, albastrul dureros de strălucitor al cerului, te duc cu gândul la tărâmuri minunate, unde domnesc alte reguli de existenţă. Probabil că fiecare dintre pustnicii care şi-a înălţat de aici rugăciunea către cer a mai adus un strop de intensitate a culorii, a bucuriei, a conştiinţei că suntem fii iubiţi ai Domnului, care ne-a iertat pentru nechibzuinţa păcatului strămoşesc şi ne-a redăruit nemurirea. Oare purtarea noastră ulterioară nu dovedeşte infinita Sa răbdare şi bunătate? Am mai întâlnit această atmosferă indescriptibilă şi în alte părţi unde au trăit pustnici. În preajma Sihăstriei şi a Sihlei, de exemplu. Odinioară, în copilăria mea fericită la Foltea, în munţii de deasupra Săliştei…
Oricât ar protesta persoanele foarte „cultivate“, convinse că necredinţa snoabă şi aerele de scepticism interesat sunt dovada unei supremaţii sociale şi intelectuale pe care numai ei o consideră ca atare, această atmosferă indescriptibilă există şi aceste guri de rai trăiesc o viaţă independentă, în afara cenuşiului cotidian. Odată pătruns într-o asemenea pată de puritate, pe suprafaţa murdărită a planetei, ai sentimentul că există două lumi, acestea două fiind un avant-goűt al convingerii că nu totul se termină absurd, fără sens, fără justificarea existenţei speciei umane…
Întemeietorul monahismului de limbă latină
Împreună cu prietenul său, Gherman, cu care a fost la oaste, Ioan Cassian se călugăreşte într-una din mănăstirile din Dobrogea, spune părintele Stăniloae, în Filocalia, vol. I, în care dedică un spaţiu însemnat scrierilor Sfântului Ioan Cassian. De la aceşti pustnici a învăţat tânărul Ioan Evanghelia, a dobândit acea credinţă puternică care i-a determinat viaţa.
Cei doi vor pleca, apoi, într-o mânăstire lângă Betleem şi, după anul 385, vizitează de două ori Egiptul, patria anahoreţilor, rămânând de fiecare dată, acolo, cam şapte ani. Goniţi de origenism, ajung la Constantinopol, unde Ioan Cassian este hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui ucenic a fost. „La anul 405, cei doi prieteni se află la Roma, unde apără cauza Sfântului Ioan Gură de Aur, care fusese trimis pentru a doua oară în exil“, citim tot în Filocalia, vol. I. Gherman moare la Roma. El a fost canonizat, în ultimii ani, sub numele de Cuviosul Gherman din Dobrogea. După moartea acestuia, Sfântul Ioan Cassian a plecat la Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri de călugări şi una de maici, propagând bogăţia spirituală răsăriteană. A scris o serie de reguli monahale şi convorbiri duhovniceşti ca dialoguri cu ucenicii marilor Părinţi Pahomie şi Antonie cel Mare: Despre aşezămintele monahale cu viaţă de obşte, Despre cele opt păcate capitale (în 12 cărţi), Despre întruparea lui Hristos contra lui Nestorie, în care se referă la teologia harului, toate în limba latină, scrieri care s-au păstrat până astăzi. După cum spune profesorul Ioan Coman, el a pus bazele monahismului de limbă latină. De altfel, aşa susţin, de pildă, şi Henry Marroux sau Owen Chadwick, unul dintre reputaţii savanţi de la Cambridge.
A murit la Marsilia şi a fost înmormântat acolo. Deci, arhiepiscopul locului, aducându-i moaştele în România, nu a făcut alta decât să refacă legătura dintre locul naşterii şi cel al morţii sale.
Monahii „şeremeţi“
Acum, în Dobrogea cea creştină, creştină din începuturile creştinismului, mărturie vie a creştinătăţii poporului român încă de la începuturile sale, s-a pornit, încă din anul 2003, să se clădească o mănăstire în amintirea Sfântului Ioan Cassian. Se pare că a mai revenit, în timpul vieţii, prin aceste locuri. Oricum, în preajma mănăstirii se află o peşteră pe pereţii căreia s-au găsit inscripţii creştine săpate în piatră, cum ar fi cuvântul Aghios şi alte litere chirilice. Tot în preajmă se află pădurea Şeremet, care înseamnă „om vrednic“. O oarecare vreme, şi satul Cassian s-a numit Şeremet, şi cred că pe bună dreptate.
Am întâlnit aici câţiva monahi care cu adevărat merită numele de şeremet. Sunt plini de râvnă şi nu te poţi opri a gândi că pentru unii ca ei ne mai rabdă Dumnezeu. Părintele Iustin, părintele Ioan, cei plini de entuziasm şi de credinţă fermă, care trudesc în via Domnului. Sunt sprijin şi încurajare pentru toţi pelerinii care vin mereu, în număr mare şi, de asemenea, la pelerinajul de îndelungată tradiţie de la peşteră. În apropiere, trecând pe sub stejarii pitici, cei mai verzi şi vajnici stejari pe care i-am văzut vreodată, apare ochilor un amfiteatru natural, descoperit tot de Pârvan, unde se organizează seri de poezie şi muzică religioasă. Amfiteatrul, deloc de dimensiuni modeste, se umple până la refuz. Vine tineret mult, vin poeţi care-şi citesc versurile, vin cântăreţi care-şi cântă melodiile în sonoritatea fremătătoare a pădurii.
Părintele Ioan mi-a dăruit o carte de versuri pe care a scris-o el, împreună cu acatistul Sfântului Ioan Cassian. O, poeţi consacraţi, care vă etalaţi mizeriile cuvântătoare în aşa- numite opere poetice publicate cu emfază în unele reviste literare, ce-ar fi dacă aţi citi cartea monahului Ioan Bute? Dacă aţi învăţa din ea că omul nu e alcătuit numai din ţesuturi pe care le murdărim cu deliciile dezgustului nostru de tot ce e ziditor şi aducător de speranţă, ci şi din suflet care nu moare, asupra căruia disperarea nu are nici o putere. Poate că veţi descoperi lucruri surprinzătoare, pespective noi, direcţii pe care încă nu aţi încercat să mergeţi.
Schele invizibile, pentru urcuşul spiritual
Există, din fericire, puncte precise, fizic sau spiritual geografice, în care găsim întotdeauna o bucăţică de reculegere, de linişte şi de nădejde că viaţa poate fi şi frumoasă, şi demnă, şi plină de bucurie. Aşa cum este această mănăstire, încă la începuturile ei. Schelele se află peste tot: la biserică, la sala cea mare care va servi de trapeză şi de loc de adunare pentru convorbiri duhovniceşti, la construcţia chiliilor… Nu dau impresia unei perturbări a peisajului. Ele sunt promisiuni ale viitorului, ale rolului pe care acest loc predestinat pentru misionarism îl va juca în viaţa poporului. După ce vor fi luate ele, vor rămâne alte schele, invizibile, sprijin pentru urcuşul spiritual, pentru păstrarea şi sporirea moştenirii pe care creştinismul primelor secole ni l-a lăsat. Pentru a nu uita că aceste locuri depun mărturie despre creştinătatea profundă a poporului nostru, despre realitatea de neuitat că ne-am născut astfel şi că această componentă fundamentală nu ne poate fi luată, pentru că ea face parte din însăşi structura sufletului românesc. Schelele invizibile, ducând spre permanenta legătură cu dumnezeirea infinită, atât de apropiată şi de dincolo de puterea noastră de înţelegere; schele ale unei viitoare lavre, ce continuă tradiţiile autentice ale fiinţei noastre spirituale şi naţionale. (n.r.: fragment din volumul Grădinile Părintelui Victorin; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)
