Ctitorie a domnitorului Matei Basarab, Biserica „Sfântul Nicolae“ din localitatea Brâncoveni, judeţul Olt, este singurul edificiu rămas în picioare din întreg ansamblul Curţii domneşti de odinioară, locul unde şi-a trăit anii copilăriei şi ai adolescenţei Sfântul Constantin Brâncoveanu.
Biserica, monument istoric, este amplasată în partea de nord a comunei cu nume voievodal de unde îşi trag obârşia doi mari domni ai Ţării Româneşti: Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. A fost ridicată în anul 1635 de Matei Basarab şi de soţia sa doamna Elina (Elena) Năsturel ca paraclis al Curţii domneşti, după cum reiese din inscripţia veche de la intrare.
„Curtea domnească de la Brâncoveni a fost moştenită de Matei Basarab de la boierii Craioveşti, străbunicii săi. Apoi, Matei Basarab a construit două palate, unul pentru el şi celălalt pentru nepotul său, Preda Brâncoveanu, bunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Astăzi, nu au mai rămas decât două gropi mari şi câteva ruine ale zidului care înconjura tot complexul“, explică părintele Gheorghe Drăgan, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“, care slujeşte de 19 ani la acest sfânt altar. De tot atâta vreme poartă de grijă sufletelor a 400 de familii.
Biserica-paraclis, înălţată peste un lăcaş din lemn, de secol al XVI-lea, în semn de omagiu adus locurilor natale şi memoriei strămoşilor care au vieţuit aici, era amplasată în zona de vest, în afara zidului de împrejmuire a vechiului palat al lui Matei Basarab.
„Până în anul 1836 a durat biserica lui Matei Basarab, după care i-au căzut bolţile, s-a dărâmat. Sfântul lăcaş a trecut prin trei restaurări, cea din 1985 fiind semnificativă“, adaugă preotul Drăgan.
Biserica din zilele noastre este o construcţie relativ mică, sobră, cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Ca monument istoric se încadrează în arhitectura Ţării Româneşti din secolul al XVII-lea.
Restaurări
Suferind mari avarii de-a lungul vremurilor, precum şi calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, incendii, furtuni), răzmeriţe şi războaie, a fost reparată, aşa cum se vede în a doua pisanie: „1837, ianuarie 11, când s-a dărâmat de cutremur, noaptea şi a rămas parte din zid şi boltă, după aceea a rămas părăsită până la 1849 şi s-a reparat de enoriaşi, cu stăruinţa preotului Vlad şi a preotului Stan. Apoi, la 1871, aprilie 21, se aprinse un fulger, rămânând iar părăsită până în anul 1881, când s-a pus în a treia restaurare, prin stăruinţa preotului Constantin Stănescu, terminându-se lucrul la 15 mai 1883. Atunci s-a astupat pridvorul ce avea în faţă şi s-a făcut aşa cum se vede astăzi“.
În anul 1985, biserica a fost restaurată prin stăruinţa preotului Ilie Popescu şi a enoriaşilor. Ca urmare a acestor lucrări, au fost îndepărtate clopotniţa şi turla, însă o clopotniţă nouă s-a construit la aproximativ 100 m nord-vest de biserică. Refacerea picturii aparţine meşterului Ion Drejoi care, din spusele parohului, nu a putut salva chipurile Sfântului Constantin Brâncoveanu şi al Mariei doamna, aşa cum apăreau în biserică până în anul 1985, rămânând posterităţii doar imaginea cu Matei Basarab şi doamna Elena. Urme firave ale frescei originale de la 1635 pot fi văzute în podul bisericii, deasupra bolţii semicilindrice a naosului, precum şi deasupra calotei altarului.
În lăcaşul de închinăciune, lumina pătrunde timid prin cele două ferestre de la altar şi cele patru ferestre din naos. Din pridvorul deschis, sprijinit pe patru coloane rotunde, din cărămidă, se intră în biserică printr-o uşă masivă de stejar. În pronaos, ceea ce atrage atenţia în mod inedit este un panou mare, pe care sunt înşiruite cu vopsea albă numele şi prenumele ostaşilor din satul Brâncoveni căzuţi în luptele din cele două războaie mondiale. Memoria eroilor este venerată prin rugăciunile preotului la fiecare sărbătoare. Toate elementele arhitecturale din cadrul bisericii, atât cele din pridvor (pisaniile), cât şi din exterior (de la ferestre şi pereţii exteriori şi laterali) aparţin unei arte aparte de cea din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Decoraţia exterioară este compusă din registre orizontale, separate printr-un brâu de centură. Partea superioară prezintă ocniţe conturate în ciubuce simple.
Ancadramentele de la ferestre, uşi şi pisanii au fost lucrate de meşterul sibian Elios Nicolai şi de Badea, meşterul de ferestre din localitate. Acesta din urmă şi-a sculptat numele, în limba chirilică, pe piatra de la fereastra dinspre sud-est a altarului: „Să se ştie Badea meşterul de fereşti“.
Urmele trecutului, tot mai vizibile în prezent
Preotul Gheorghe Drăgan scoate pe rând, din altar, obiecte de valoare din patrimoniul bisericii: un potir, candele, un chivot, anaforniţă, icoane. Cele mai multe au fost donate bisericii, dar şi Mănăstirii Brâncoveni aflată în apropiere, la moartea Marelui Ban Grigore Brâncoveanu (ultimul descendent de sânge al familiei Brâncovenilor) de soţia sa Elisabeta, în anul 1832.
Oriunde păşeşti, dai de urme ale trecutului. Înainte de a trece prin tunelul de tuie, care duce spre ieşirea din curtea Bisericii Domneşti de la Brâncoveni, zăbovim printre cei tăcuţi. „Cimitirul din jurul bisericii datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Dovadă este crucea de la 1707 a italianului Giorgio Levino Pessena, mare meşter pietrar al vremii, care a murit de ciumă si este înmormântat în acest cimitir. Crucea este încrustată în trei limbi: greceşte, latineşte şi în chirilică. De asemenea, mai avem câteva vechi modele de cruci din sudul Dunării, originare de la 1873, 1875“, vorbeşte părintele Gheorghe Drăgan cu puţin timp înainte ca mâinile-i muncite să strângă cordial, bărbăteşte, palmele bătătorite ale unui ţăran întors de la câmp.
