„România este extrem de fotogenică“

Sorin Onişor calcă pământul românesc în fiecare dimineaţă aşteptând răsăritul, întâlnind oameni, stând de vorbă, iubind tot ceea ce-l înconjoară. Fotografia pentru el este mai mult o stare, nu o profesie. Un meşteşug ce se poate traduce simplu, în câteva cuvinte: a picta cu lumină. Este recunoscut în toată lumea pentru frumuseţea fotografiilor lui, pentru poveştile pe care acestea le spun. Curaj, tenacitate, perseverenţă, motiv de inspiraţie pentru unii, de invidie pentru alţii, o bucurie permanentă de a explora, de a descoperi. 

Sorin Onişor are o dragoste puternică pentru satul românesc. O împărtăşeşte cu cei din jur în fiecare zi şi-şi doreşte ca prin fotografiile sale să atragă atenţia către viaţa de acolo, aşa cum este ea, nefardată, neprimenită, şi oamenii lui minunaţi. Fotografia a fost o pură întâmplare, una fericită, acum zece ani, în 2003. „Un prieten bun al meu, care locuieşte în Budapesta, a avut inspiraţia ca într-o perioadă când nu mă regăseam să-mi dea un aparat foto mic, compact, pe film, un Kodak. Mi-a spus să încerc să fac fotografii. Pe vremea aceea eram profesor la ţară, într-un sat de lângă Timişoara. Am făcut câteva filme cu acel aparat şi fotografia a venit aşa ca un fel de mănuşă. Mi s-a potrivit perfect. După două luni mi-am luat un aparat foto mai bun, un Zenit. După încă o lună nu am rezistat, pentru că Zenitul are nişte limite legate de timp de expunere, de performanţe, şi am luat un Nikon tot pe film, care nu avea nici măcar autofocus. După încă două luni am mai luat unul, ca să am tot timpul două aparate, să pot lucra cu obiective diferite şi cu filme de sensibilităţi diferite în acelaşi timp. Am tot mers aşa trei ani, până am ajuns la 1.000 de filme făcute. Le developam la un laborator foto din Timişoara, Foto Violeta, care şi acum există. Erau acolo două doamne în vârstă, aproape de pensie, care m-au îndrăgit imediat văzând ce pasiune am eu pentru fotografie. În cei trei ani m-au ajutat enorm, mi-au dat şi filme când plecam în vacanţe, fiind profesor, în Maramureş, în Deltă sau în alte locuri. Mi-au făcut gratuit toate printurile de la primele mele expoziţii din Timişoara. Doamna Ica şi doamna Doina m-au simţit, le-am simţit, ne-am apropiat. Altminteri nu puteam înainta atât de repede, pentru că filmele sunt scumpe, la fel şi developarea. Acesta a fost începutul“, spune Sorin Onişor.

„Îmi plac satele. Acolo respir“

A studiat enorm. În tot ceea ce face se simte apropierea faţă de oameni, faţă de pământ. A făcut Facultatea de Istorie Arheologie din Timişoara şi a cochetat cu arheologia o perioadă de timp. „Puteam să rămân la Muzeul Banatului din Timişoara, însă nu mi-a plăcut mediul, nu mi-au plăcut şefii. Niciodată nu mi-au plăcut şefii, pentru că sunt o fire voluntară, dinamică, vreau să fac mereu te miri ce şi nu puteam în cadru organizat de alţii să fiu eu. M-am retras la ţară, pentru că dintotdeauna mi-a plăcut satul românesc. Nu mă simt bine în oraşe. M-am născut la sat, am crescut la sat până în clasa a VIII-a şi îmi plac satele. Acolo respir. E un alt ritm al vieţii, apropiat de natură, de anotimpuri, de zi şi noapte. Viaţa de oraş mi se pare mai mult decât gri. Lumea merge la serviciu 11 luni pe an, dar la ţară e altfel. Fiecare anotimp are riturile lui. Lumea stă iarna, toamna culege, primăvara seamănă, vara stă la umbră, mai lucrează. E cu totul şi cu totul altfel. E legat totul de natură, de soare, de răsărit, de apus. Lumea încă are o altă noimă la ţară“, continuă Sorin. 

„Toată viaţa mea, în ultimii zece ani, a fost o poveste“...

Numai cine a crescut la ţară poate înţelege câte amintiri se adună în suflet. Numai cine a cunoscut libertatea picioarelor desculţe poate să discearnă între astăzi şi ieri. „Copilăria mea este una diametral opusă de cea a copiilor de astăzi, de la oraş. Eram desculţ. Cu undiţe rudimentare în spate, colindând canalele din jurul râuleţului din satul meu natal, din Câmpia de Vest, din Banat. Ţin minte că toată ziua eram cu o napolitană sau cu o eugenie în buzunar şi în apă până la genunchi, pescuiam, umpleam câte o pungă de plastic cu peşti. Ţin minte că la venire, la apusul soarelui, bunica mă aştepta în faţa porţii cu o nuia de alun, simbolic, pentru că nu avea ea inima să mă altoiască. Dar ţin minte că respiram liber, miroseam câmpul, arăturile, bălegarul, doar de acolo îmi scoteam râmele pentru pescuit. E o amintire fantastică, este o comoară. Mama a fost profesoară de desen şi de acolo cred că mi se trage o anumită înclinaţie artistică. Nu am fost talentat la desen, dar am avut multe albume pe care le-am păstrat în suflet şi în minte. Atât de multă pictură am studiat, încât am simţit armonia, estetica şi compoziţia şi folosirea luminii fără să fac o facultate de profil sau studii de specialitate. M-a bucurat şi m-a mirat în acelaşi timp. M-a făcut să mă gândesc cât de bine a fost să trăiesc în perioada comunistă, pentru că citeam şi studiam neavând prea multe de văzut la televizor. Acel bagaj de cunoştinţe a fost extrem de folositor mai târziu. Puteam să fiu fotograf de fashion, de eveniment, fotoreporter de oraş mare. Am stat în Bucureşti, am avut legături cu oameni importanţi. Dar nu am rezistat decât un an şi apoi m-am îndreptat spre locul meu.

Fotografie... Asta fac din toate puterile, în ultimii zece ani. Am renunţat la şcoala mea din acel sat de lângă Timişoara pentru că nu mai pridideam. Descoperirea soţiei mele Alina şi apariţia Marei le numesc minuni. Am mers la Iaşi, pentru prima oară în viaţă, acum trei ani, să ţin un workshop cu studenţii de la Arhitectură de acolo. Am mers pentru cinci zile cu toate lucrurile importante la mine în maşină, cum merg de obicei, şi în timpul workshopului am întâlnit-o pe Alina. A fost dragoste la prima vedere. Am rămas împreună şi s-a vădit că a fost totul scris. Cineva acolo sus ne-a iubit şi ne-a dăruit acest cadou, întâlnirea noastră. Dintr-un profesor care nu putea să facă nimic cu viaţa lui pentru că era mărginit de aspectul material, am ajuns un fel de Robin Hood. Sunt invitat la tot felul de conferinţe. La Timişoara, de exemplu, am avut o prezentare la Facultatea de Relaţii Internaţionale, unde am fost dat ca exemplu de om care a reuşit în viaţă. A trebuit să le spun studenţilor cum am reuşit. Minunea aceasta însă a venit după mulţi ani de sacrificiu şi efort. Oricine vede rezultatul îşi poate închipui cât de greu a fost. Am avut o Dacie veche, o reparam mereu pe la fierari, lipeam furtunele de benzină, te miri ce făceam la ea. Mâncam o bucată de pâine, brânză şi slănină împreună cu ei. A fost greu şi nu mulţi pot face asta. Trebuie să laşi tot deoparte şi să crezi într-un ideal şi să mergi înainte orice ar fi. Scopul unei fotografii bune este să impresioneze suflete, şi nu poţi impresiona un suflet dacă imaginea respectivă nu are o anumită complexitate, o anumită densitate de elemente care să creeze o poveste“, crede Sorin Onişor.

Tradiţia trebuie adusă la lumină

Sorin le reaminteşte tuturor că există frumuseţe în această viaţă simplă de la ţară. Oamenii ar trebui să se întoarcă la ceea ce e cu adevărat important. „Am cereri foarte mari să fac workshopuri, am oameni în ţară care mă solicită permanent. Din străinătate, de pe toate continentele lumii. Am avut cursanţi din Chile, Argentina, din Statele Unite, din Canada, Australia, din Israel, din Maroc, Europa nu mai vorbesc. Oameni care în permanenţă mă contactează şi vor să vadă şi ei lumea pe care o arăt eu prin fotografiile mele. România este extrem de fotogenică. Nu ştiu câte ţări din Europa mai au o lume a satului atât de bine conservată şi cu atât de frumoase tradiţii. Poate Ucraina sau Bulgaria, dar în rest nu mai există aşa ceva. Este o comoară de nepreţuit. De aceea mă tot chinuiesc să o tot scot la iveală, poate se mai deşteaptă cineva şi mai face ceva pentru satul românesc. Ne îndepărtăm de rădăcini, ne îndepărtăm de natură, de credinţa adevărată, de divinitate. Este un lucru foarte rău. Nu ştiu spre ce mergem“, explică Sorin Onişor.

Un om nou înseamnă un univers nou

Fotografiile lui Sorin se împart în două zone. Cea a peisajului, în care există un sat, o biserică, o căpiţă de fân, iar cealaltă, a oamenilor. „Ambele au poveste, ambele au ceva care se apropie şi frizează miracolul. Atât aşteptările de dinainte de răsărit, cât şi întâlnirile cu oameni noi sunt clipe minunate. Peisajele sunt mai uşor de înţeles, dar întâlnirea cu oamenii înseamnă mult mai mult. Aici mulţi cercetători sau fotografi se descurcă mult mai greu pentru că una este să mergi pe un deal, pe un munte şi să fotografiezi un peisaj, şi alta este să intri în casa unui om necunoscut. Pentru asta trebuie să ai un anumit har, o anumită deschidere, o anumită inimă, altfel nu poţi să convieţuieşti cu ei. Am această deschidere, am crescut la ţară, am fost profesor zece ani. Adoram să merg în vizite la domiciliu, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă. Mergeam să văd cum trăiesc copiii pe care-i educam. M-a format şi latura aceasta de a comunica, de la cel mai umil ţăran, până la un academician sau ministru. Mi-a fost uşor. E un miracol, ceva de nespus, descoperirea unui om nou, pentru că un om nou înseamnă un univers nou. Fiecare om pe care-l găseam, fiecare meşter, mai ales fierarii pe care-i găseam, aveau o sumedenie de istorii, erau un fel de vraci ai satelor româneşti. Prin atelierul lor trec toţi oamenii în timp de mai mulţi ani să repare diverse lucruri, apoi povestesc. Tinerii de acum sunt tot mai departe de natură. Din păcate, nici conducătorii noştri, în ultimii 20 de ani, s-au îndepărtat foarte mult de lumea satului. Nu i-a mai interesat. Fiind tot timpul în sate, eu ţin pulsul acestuia, culeg informaţii. Satul a fost lăsat de izbelişte. Au fost câteva proiecte în zona agroturismului, dar mult prea puţin. Noi suntem o ţară cu potenţial agricol sau agroturistic fantastic. Doar din fotografiile mele străinii care văd ce sate avem şi ce meşteri, ce locaţii, vin înnebuniţi ca să petreacă şi ei câteva zile în ateliere, în gospodării tradiţionale. Un Crăciun sau un Paşti în satele româneşti. Lucrul acesta, dacă ar fi exploatat la maximum de cei care au pârghiile în mână, ar ridica ţara enorm de mult, pentru că în ultimul timp a decăzut şi suntem undeva la coada Europei. O ţară atât de frumoasă, cu atât de mulţi oameni, cu atâtea comori a ajuns de râsul Europei. Nu ştim de ce. De fapt ştim. Nimeni nu vrea o Românie puternică la nivel mondial, pentru că o Românie puternică ar fi competitivă, ar fi concurentă. Ţările dezvoltate ne-au transformat într-o piaţă de desfacere. În supermarketuri sunt aproape tot timpul anului legume şi fructe din tot felul de ţari, iar la noi putrezesc pentru că oamenii nu au unde să le vândă, nu mai sunt depozite ca să le vândă apoi iarna. Ştiu multe cazuri de oameni sărmani care dau laptele la porci pentru că nu e nimeni care să-l colecteze. E un fel de complot la nivel mondial de a domina ţările mărunte pentru că altele au nevoie de consumatori“, spune aproape fără pauză Sorin Onişor.

Marea hoinăreală

Mulţi tineri, mai ales în ultima perioadă de când fotografia a explodat datorită aparatelor foto digitale, îl caută. Cu toţii vor să înveţe fotografie de la el. „Pentru că am multe workshopuri, toţi oamenii din jurul meu au aparate foto şi probabil sunt destul de expresiv, aşa că aceştia mă tot fotografiază. M-am obişnuit. În multe cadre ale mele sunt cu ţigara, pentru că fumul potentat cu lumina sporeşte expresivitatea corpului, atmosfera generală a unei imagini. Fumul, ceaţa, praful, cu soarele prin el creează o imagine mult mai frumoasă. Am organizat expoziţii colective pentru aceşti tineri, pe care le-am botezat «Marea hoinăreală». Una a fost acum doi ani, alta anul acesta, timp de o lună la Muzeul Satului din Bucureşti. Este o adevărată hoinăreală ce facem noi. Colindăm toate zonele ţării, Bucovina, Maramureş, Transilvania, Delta Dunării, Buzău, multe zone minunate ale ţării, pe care mulţi dintre români nici nu le cunosc. Delta a fost prezentată ca un loc cosmetizat, un loc pentru turişti, cu peisaje frumoase, cu păsări numeroase, dar nu prea s-a pus accent pe locuitorii Deltei, mai importanţi, cred eu, decât orice altceva. Eu am avut norocul să fiu cooptat acum patru sau cinci ani, de Televiziunea Română, de către doamna Elena Dinu, care a promovat un proiect care continuă, cu sincope şi perioade inerente de criză prin care trecem, numit «Oamenii Deltei», care avea ca scop strângerea de imagini şi de poveşti ale oamenilor Deltei. Acestea au fost expuse apoi în cadrul unor teledonuri în direct, sâmbăta şi duminica, la ore de maximă audienţă. La trei am participat şi eu. Astfel am reuşit să adunăm de la diverşi oameni din ţară şi din străinătate fonduri pe care le-am îndreptat spre Deltă, spre oamenii săraci, spre reparaţii de dispensare, de şcoli, ceea ce a fost un lucru bun care continuă încă“.

Viaţa e altfel decât ni se dă pe tavă nouă

Ce anume face un om să fie om? O întrebare la care ţineam enorm să răspundă Sorin, pentru că oamenii sunt specialitatea lui. „Iubirea de oameni în primul rând. Este pe primul loc. Omul trebuie să-şi iubească aproapele. Eu nu sunt un om foarte credincios, pentru că am crescut într-o perioadă în care nu se punea accent pe această latură. Nu m-au dus la biserică, erau anii '70 - '80. Aşa era politica de atunci. Şi totuşi consider că iubirea faţă de aproapele tău este cel mai important lucru. Adică nu trebuie să strângi averi, să îndeşi toate în traista ta când vezi că lângă tine sunt atât de mulţi oameni necăjiţi, şi în special copii şi bătrâni. Sunt milioane în ţara asta care suferă îngrozitor şi cu foarte puţin îi putem bucura. Sunt lucruri mărunte pe care dacă le-ar face mai multă lume s-ar mai schimba ceva în ţara asta. Cunosc multă lume, mă doare când văd cum toţi strâng numai pentru ei. Oraşul e o capcană. Nimeni nu mai are timp pentru nimic. Viaţa e altfel decât ni se dă pe tavă nouă. Felul în care este promovat satul pare o cerşetorie. Viaţa oamenilor pe care-i prezint eu este frumoasă. Au nişte lipsuri, dar ei sunt fericiţi. Copiii aceia cresc într-o libertate şi într-o curăţenie a mediului fantastică. Ei nu suferă, nu simt lipsurile respective, dar au nevoie de ajutor. Ni s-a indus modelul societăţii occidentale, urbane, industrializate, care nu are nimic de a face cu natura, cu satul. Ei nu mai au sate. Nu mai au demult. Cine mai are fierării şi ce avem noi în Franţa, Germania, Anglia? Noi mai avem şi încă putem să conservăm. Asta trebuie făcut. E nevoie de proiecte. Fotografiile mele, dacă ar fi fost expuse în ambasadele lumii, ar fi schimbat radical percepţia pe care străinii o au asupra României. În particular, câţiva s-au deşteptat. După atâţia ani de muncă, fără weekenduri sau sărbători, se pare că rezultatul este, la o anumită scară, extrem de fast. Nu mai este meserie, deja este menirea mea sfântă“, povesteşte Sorin.