Multă răbdare, suferinţă, responsabilitate şi o fărâmă de speranţă -atributele unei lumi în care viaţa ţine nu de un fir, ci de mai multe, toate conectate la aparatul de dializă. Şirul lung al orelor petrecute conectat la un astfel de aparat se încheie numai dacă bolnavul are şansa de a fi beneficiarul unui gest suprem de generozitate umană, anume de a primi un rinichi de la o rudă sau de la un donator necunoscut. Atunci se întâmplă o minune - transplantul -, iar viaţa, cu forţe proaspete, o ia de la început. Nefrologii şi chirurgii care realizează aceste transplanturi spun, pe bună dreptate, că ceea ce se întâmplă atunci seamănă perfect, din punct de vedere afectiv, cu momentul aducerii pe lume a unui copil.
Pe Georgiana Gheorghiu am întâlnit-o pe holurile Spitalului „C. I. Parhon“ din Iaşi, fără să bănuiesc măcar o clipă că este unul dintre beneficiarii de transplant renal. Nimic din alura ei nu-mi dădea de bănuit. Venise la controlul lunar, în cadrul monitorizării post-transplant, aşa cum se întâmplă în cazul tuturor celor care au suferit o astfel de intervenţie. O fată vioaie, cu o statură atletică, cu o privire frumoasă, în spatele căreia remarci totuşi o urmă discretă de tristeţe.
Istoria suferinţei ei aveam s-o aflu ceva mai târziu, povestită pe îndelete, cu amănunte legate de medicaţie şi tratament, pe care numai suferinţa te ajută să le stochezi în memorie. Totul a început în 2001, la 14 ani, cu nişte picioare umflate peste măsură, cărora nimeni nu reuşea să le dea un diagnostic precis. Fata făcea pe-atunci handbal de performanţă la Liceul cu program sportiv din Iaşi şi visa să ajungă pe culmile gloriei în acest sport. Visul i s-a frânt brusc, după ce a fost diagnosticată cu o insuficienţă renală gravă. Astfel, viaţa obişnuită a unei adolescente de 14 ani s-a transformat într-un calvar al dializelor zilnice. O dramă care s-a repetat constant, căci timp de şase luni fetiţa a trebuit să facă dializă de cinci ori pe zi. I-a trebuit multă răbdare pentru a suporta conectarea atât de frecventă la aparate. Nu se mai putea duce nicăieri, nu mai putea să facă nimic din ce îi plăcea înainte de boală.
Marele noroc al Georgianei a fost chiar profesoara de sport, cea care o pregătea pentru handbal, care a sesizat gravitatea problemei la picioare şi a trimis-o la un control medical. „Am avut noroc de doamna profesoară, pentru că părinţii mei nu şi-au dat seama. Eu nu avusesem până atunci nici un fel de probleme medicale, însă atunci mi s-au umflat picioarele la glezne; nu mai puteam să vin la sport. În rest, n-aveam nici un semn. Eram doar foarte slabă. Aveam 45 de kilograme la peste 1,70 m“, îşi aminteşte Georgiana. Lungul periplu prin lumea doctorilor şi a medicamentelor a început la medicul de familie şi a continuat cu Spitalul de Copii şi cu Spitalul „ C. I. Parhon“, unde, în cele din urmă, s-a pus capăt chinului. „Prima oară am ajuns la medicul de familie, care m-a trimis la Spitalul de Copii „Sf. Maria“. Doctorii de-acolo mi-au făcut o biopsie, după aceea am luat imunosupresoare şi apoi am trecut pe dializă, la „Parhon“. Am făcut şase luni şi jumătate dializă. Făceam de cinci ori pe zi dializă peritoneală şi în mod normal ar fi trebuit să fac de patru ori. Nu mai puteam şi atunci am fost sfătuită să fac transplant renal. Am încercat cu tata ca donator, dar nu s-a putut, pentru că avea ceva la rinichi. Apoi am încercat cu mama şi am reuşit. Acum am 5 ani şi cinci luni de când mi s-a transplantat rinichiul. Sunt a 27-a pacientă de la Iaşi căreia i s-a făcut transplant renal“, ne explică cu seriozitate Georgiana. Fata ştie exact intervenţiile pe care le-a suferit, medicamentele, cu nume greu de pronunţat, pe care le-a luat de-a lungul timpului şi se consideră totuşi o norocoasă, pentru că a făcut dializă doar şase luni. „Sunt alţii care au făcut şi 10 ani dializă. M-am chinuit şi eu, dar pentru alţii a fost şi mai rău“, spune fata.
Fetiţa de atunci s-a transformat acum într-o tânără care ţine piept vieţii cu hotărâre. Boala a călit-o, iar transplantul i-a redat încrederea în propriile forţe. Are 21 de ani, a terminat liceul, după doi ani amânaţi medical şi se gândeşte să dea examen la o şcoală postliceală sanitară. Viaţa ei s-a schimbat radical după transplant, aducându-i, de fapt, înapoi, normalitatea.
Transplant după 10 ani de dializă
În perioada în care Georgiana a suferit intervenţia pentru transplant, o altă pacientă, cu dializă la activ de 10 ani de zile, a avut imensa şansă de a scăpa de acest chin. Mihaela Cuparencu are acum 45 de ani. Pe-atunci, avea doar 40. A fost cea de-a 28-a pacientă care a beneficiat de un transplant renal. Povestea ei, aşa cum ne-a avertizat Georgiana, fusese mult mai dureroasă, iar chinul infinit mai mare. Mihaela a lucrat multă vreme la ambasada SUA în Bucureşti. Insuficienţa renală de care s-a pomenit că suferă a determinat-o să se întoarcă la Vaslui, oraşul în care se născuse. Într-un moment în care aproape că-şi pierduse speranţa, o rudă apropiată s-a hotărât să-i doneze un rinichi şi să-i curme suferinţa. A urmat intervenţia de transplant, la Spitalul „C. I. Parhon“ din Iaşi, iar acum viaţa ei a căpătat noi dimensiuni.
Boala a luat-o pe nepregătite, în urmă cu 15 ani, când, într-o noapte, a intrat în comă. „Lucram la ambasada SUA şi am căzut în comă. Am stat la „Carol Davila“ o vreme şi apoi am ajuns aici. Am făcut 10 ani dializă. Prin dializă se întrerupe cursul unei vene şi se conectează la o arteră. Sângele se scoate din venă, se purifică şi se bagă la loc prin arteră. Toată treaba asta durează cinci ore. Eu am făcut hemodializă, de trei ori pe săptămână. Dializa asta e cu dus-întors. Chiar dacă te ajută să supravieţuieşti, prin eliminarea de toxine, pe de altă parte îţi afectează alte organe. Eu am orbit, am făcut glaucom şi cataractă, sunt operată de glandă paratiroidă şi am făcut un uşor accident cerebral. Prin câte am trecut, aş putea scrie o carte…“, ne povesteşte oftând femeia.
În mod normal, transplantul este recomandat în primii cinci ani de dializă. „Dializa este o măsură imperfectă de suplinire a rinichiului. Noi avem rezultate foarte bune. Din cei 300 de bolnavi, 100 fac dializă de 10 ani. Supravieţuirea medie a dializaţilor în primii 5 ani, la nivel european, este de 50%, timp în care apar modificări importante ale vaselor. Acestea devin rigide, ca un tub, şi-atunci e greu să faci un transplant“, ne-a explicat şeful Centrului de Dializă şi Transplant Renal şi manager al Spitalului „C. I. Parhon“ din Iaşi, prof. dr. Adrian Covic. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Mihaelei, care făcuse dializă timp de 10 ani. Din cauza tensiunii arteriale mici, patul vascular s-a deteriorat, în timp, aşa că, practic, nu mai avea vene. Se afla la limita supravieţuirii, dar şi la limita posibilului în ce priveşte hemodializa. Medicii au hotărât că ar trebui încercat transplantul, operaţia a avut loc şi starea sa s-a ameliorat.
Cum se ajunge la transplant renal?
Intervenţia chirurgicală pentru transplantarea unui rinichi se face pacienţilor cu dializă sau care sunt aproape de a intra în dializă. Sunt pacienţii ai căror rinichi nu mai funcţionează şi în cazul cărora, în mod practic, fie viaţa nu mai este posibilă fără dializă, fie din cauza insuficienţei renale apar complicaţii absolut în toate organele. „Apar modificări ale pielii, tulburări respiratorii, tulburări cardiace severe, ajungând până la edem pulmonar acut, hipertensiune severă, tulburări digestive, cu greaţă, vărsături, tulburări neurologice, mergând până la comă, uneori, tulburări de nutriţie, cu scăderea greutăţii. Este o adevărată intoxicaţie generală a organismului şi noi încercăm să prindem o serie întreagă de pacienţi din timp, înainte de dializă, caz în care intervenţia se numeşte transplant preemptiv. Sigur, avem şi numeroase cazuri de transplant realizat după o perioadă de dializă“, a explicat prof. Covic.
De-a lungul acestor ani de exeperienţă în transplant, chirurgii ieşeni s-au confruntat şi cu situaţii-limită, în care nu numai perseverenţa şi priceperea lor, ci şi ajutorul lui Dumnezeu i-au ajutat pe pacienţi să supravieţuiască. „Sunt convins că Dumnezeu, de-acolo, de sus, le potriveşte pe toate. Am simţit asta în multe situaţii“, spune dr. Adrian Covic.
Îngrijire şi monitorizare pre - şi post - transplant
Înainte de intervenţie, toţi pacienţii sunt trecuţi pe o listă pretransplant, după care urmează o serie întreagă de investigaţii medicale extrem de amănunţite şi, totodată, extrem de costisitoare. „Odată trecut pe această listă, avem obligaţia să menţinem pacientul respectiv într-o stare de sănătate foarte bună. Astfel, devenim un fel de supra-medic de familie. Avem grijă de sănătatea lui dentară, de starea lui de nutriţie, de absolut tot“, a mai explicat specialistul.
După transplant, fiecare pacient intră într-un program naţional de monitorizare posttransplant. La centrul ieşean de transplant sunt monitorizaţi peste 150 de pacienţi care au beneficiat aici de transplant şi încă pe atâţia cărora intervenţia de transplant li s-a făcut în alte centre din ţară, dar care locuiesc în Iaşi sau în zona Moldovei.
Marea familie a celor cu transplant renal
Atât pacienţii cu transplant, cât şi medicii şi asistenţii care i-au îngrijit formează, la Spitalul „Parhon“ din Iaşi, o mare şi unită familie. Medicii au ajuns să-i cunoască îndeaproape pe aceşti oameni, cu toate necazurile şi bucuriile lor, cu împlinirile pe plan profesional sau familial. „Chiar zilele trecute ne-a dat telefon o familie, să ne anunţe cu bucurie că au reuşit la bacalaureat. Un copil pe care noi l-am luat de mic pe dializă, l-am crescut cu transplant şi acuma a dat bacalaureatul. Altul, unul dintre primii cinci pacienţi cu transplant ai noştri, a ajuns la Bucureşti şi ne-a invitat la nuntă. Sunt mici bucurii din acestea care ne confirmă faptul că viaţa lor redevine viaţă, dacă putem spune aşa. De-asta trebuie să ne implicăm mai mult, cu toţii, şi să facem apel la generozitatea oamenilor“, a mai spus dr. Covic.
E necesară o campanie activă din partea societăţii
În România, transplantul de organe întâmpină, încă, multe piedici. Medicii care ar putea salva zeci de vieţi în urma donării de organe din partea pacienţilor aflaţi în moarte cerebrală sau chiar a donatorilor vii se izbesc, adesea, de superstiţiile oamenilor sau chiar de refuzul categoric al acestora. O campanie activă din partea societăţii şi a liderilor de opinie, de încurajare a acestor gesturi de solidaritate cu cel aflat în suferinţă, ar ajuta la readucerea la viaţă a multor bolnavi. „Este, la urma urmei, gestul suprem de dăruire. În cazul unui pacient aflat în moarte cerebrală, în urma unui astfel de act de generozitate din partea rudelor, ar putea fi salvate câteva vieţi: doi rinichi ar putea ajunge la doi pacienţi dializaţi, un ficat ar merge la un transplant de ficat, cordul pentru transplant cardiac, cornea, etc. Satisfacţia unui transplant reuşit nu poate fi descrisă. Eu sunt convins că singura bucurie similară este cea a colegilor de la Obstetrică-Ginecologie, care dau naştere“, a mai spus şeful Centrului de Transplant Renal Iaşi.
Control lunar şi imunosupresoare toată viaţa
Viaţa celor care au suferit un transplant renal nu-i deloc uşoară. Preţul unui nou început constă în administrarea de medicamente imunosupresoare pe toată durata vieţii şi un control medical riguros în fiecare lună. Cu toate acestea, mărturisesc sincer, că n-am mai văzut bolnavi mai optimişti, mai încrezători şi mai veseli decât aceşti oameni.
În România, în primul an de transplant renal, în cazul unui singur pacient, costurile se ridică la 25.000 de euro. „Ulterior, costurile scad, în următorii ani ajungând la 7.000-8.000 de euro pe an. Per ansamblu este extrem de eficace, în comparaţie cu dializa pe termen lung. Pacientul devine un om normal“, a precizat specialistul.
Primul transplant renal la Iaşi - 9 noiembrie 2000
Activitatea Centrului de Transplant Renal din Iaşi a început pe 9 noiembrie 2000, când o echipă de medici entuziaşti de la Spitalul „C. I. Parhon“, sub coordonarea celebrului profesor Ionel Sinescu, de la Bucureşti, a realizat un număr record de transplanturi de la donatori vii: cinci intervenţii în două zile. „Planificasem de mult transplantul. Urologii şi nefrologii de la noi lucraseră în mai multe centre din Marea Britanie, Germania şi luaseră legătura şi cu centrele de transplant de la noi, din Bucureşti şi Cluj, respectiv cu prof. Sinescu şi cu prof. Lucan. Aşteptam momentul propice. Sigur, la început, întotdeauna există un moment de reticenţă, o frică de a nu avea un eşec, mai ales că primele transplante s-au făcut de la donator viu şi atunci responsabilitatea e dublă. În plus, existau voci care considerau că nu suntem capabili să facem aşa ceva. A fost o şedinţă cu rectorul UMF de la vremea aceea, prof. Carol Stanciu, care ne-a sprijinit foarte mult, iar eu mi-am asumat răspunderea personal. Acesta a fost elementul cheie de deblocare“, îşi aminteşte prof dr. Adrian Covic.
Pentru primele operaţii de transplant, medicii ieşeni au pregătit cinci perechi de donator - primitor, toţi tineri. În prima zi au reuşit o adevărată performanţă în domeniu, intervenind chirurgical în cazul a trei dintre aceştia. A doua zi, a venit rândul celorlalte două perechi, iar medicii ieşeni s-au descurcat de minune. „E şi acuma un record, chiar şi în ţară cred, să faci trei transplanturi renale într-o singură zi“, ne-a explicat prof. Covic.
Mic dicţionar de termeni medicali
dializă: metodă terapeutică de dezintoxicare a sângelui în insuficieţa renală; tehnică vizând suplinirea unei funcţii renale prăbuşite, prin eliminarea concomitentă a excesului de apă din organism şi a produselor rezultate din metabolism aflate în sânge.
Rolul principal al rinichiului este acela de a menţine în organism un echilibru în electroliţi (sodiu, potasiu, calciu) şi în apă, precum şi de a elimina produsele rezultate din metabolism (uree, acid uric). Atunci când funcţia renală este perturbată, brutal (insuficienţă renală acută) sau progresiv (insuficienţă renală cronică), aceste procese sus-menţionate sunt puse în dificultate: se impune atunci efectuarea unei dialize. Există două metode de dializă: hemodializă şi dializă peritoneală. Ambele fac apel la o membrana semipermeabilă, artificială pentru hemodializa şi naturală (peritoneul) pentru dializa peritoneală;
imunosupresoare: medicamente care atenuează sau suprimă reacţiile imunitare ale organismului. Imunosupresoarele se prescriu, în principal, în cursul unui transplant, cu intenţia de a limita fenomenele de rejecţie, şi în bolile autoimune;
insuficienţă renală: reducere a capacităţii rinichilor de a asigura filtrarea şi eliminarea produselor de rebut ale sângelui, de a controla echilibrul corpului în apă şi săruri şi de a regulariza presiunea sangvină. Insuficienţa renală, cronică sau acută, rezultă din afecţiunile care ating rinichii, caracterizată printr-o diminuare a numărului de nefroni, unităţi funcţionale al căror element principal este glomerulul, mica sferă în care se efectuează filtrarea sângelui şi unde se elaborează urina primară;
transplant: înlocuirea unui ţesut sau organ afectat, cu altul sănătos, recoltat de la o altă persoană.
