Iubitor de cultură şi patriot, arhimandritul Chiriac Nicolau rămâne în istoria Mănăstirii Neamţ drept chipul monahului dăruit slujirii lui Hristos şi semenilor. Biserica şi Şcoala au fost cele două instituţii pe care le-a sprijinit de-a lungul vieţii cu toată fiinţa sa, iar pentru ceea ce a lăsat posterităţii, oamenii locului îi păstrează o pioasă amintire.
Într-una din zile mă întorceam acasă la mănăstire. De la Pripor coborând spre "mănăstirea mănăstirilor" frumuseţea codrului plutea ca o lumină diafană, străpungându-ţi sufletul cu o nespusă bucurie, dar şi o dulce nădejde te cuprindea că la capătul drumului vei regăsi înmărmurită între veacuri Mănăstirea Neamţului. Natura blândă şi boemă te îndemna la visare, măguri şi obcine domoale se înşirau înspre miazănoapte, iar norii tiviţi cu chenare aurii îmi deveniseră camarazi de drum. Poiene largi şi împestriţate cu flori împrăştiau în amiaza fierbinte miresme asemănătoare tămâiei. În această simfonie de culori, arome şi mândre peisaje văd undeva amplasat o tăbliţă cu un nume. Vrednicii edili ai Vânătorilor de Neamţ au statornicit pentru fiecare stradă sau uliţă de pe raza satelor componente ale comunei câte un nume. De la Pripor către Neamţ, strada a fost "botezată"
Arhimandrit Chiriac Nicolau, nume aşezat pe indicatorul care mi-a suscitat interesul. Am rămas, recunosc, un mic nedumerit. Se puteau alege nume mai sonore, mi-am zis. Ce-i drept, atunci nu ştiam mare lucru despre Chiriac Nicolau. I-am întâlnit numele tangenţial, în unele scrieri şi referiri la istoria sfârşitului de secol XIX al ctitoriei ioaniţilor. Recent l-am regăsit într-o lucrare a cărturarului episcop Narcis Creţulescu, în care se făcea referire la implicarea călugărului nemţean în repararea bisericii din satul Lunca, care era de fapt vechiul lăcaş al Schitului Vovidenia, ctitorit de episcopul Ioanichie al Romanului. În 1857, călugării din obştea schitului au ridicat o nouă biserică cu zid de piatră, iar pe cea din lemn au demontat-o şi dăruit-o satului Lunca din apropiere, deoarece cea a satului fusese incendiată în timpul Eteriei.
Ieromonahul nemţean, duhovnic pentru ostaşii români de pe front
Carevasăzică, arhimandritul Chiriac Nicolau a fost călugăr nemţean. Unul care a iubit foarte mult educaţia şi instruirea prin cultură. Informaţii preţioase aflăm despre el în cartea părintelui Ioanichie Bălan,
Patericul Mănăstirilor Nemţene, dar lapidare. Vlădica Narcis ne aduce lămuriri suplimentare: tatăl său era preot şi slujea la Biserica Precista din Piatra Neamţ, oraş unde a văzut lumina zilei în anul 1839 viitorul monah. Retras şi smerit, iubea foarte mult învăţătura şi de aceea părinţii l-a dus la Mănăstirea Secu pentru a învăţa carte. Bănuim că atmosfera frumoasă de la Secu l-a determinat să se călugărească. După primirea îngerescului chip, părintele Chiriac a fost trimis cu ascultare la Mănăstirea Neamţ, unde a rămas până la Războiul de Independenţă din anul 1877-1878. Între timp, tânărul monah a crescut duhovniceşte, dovedind ascultare, răbdare şi dăruire slujirii lui Hristos, dar şi semenilor. Nu ştim împrejurările prin care sârguinciosul monah nemţean a ajuns pe front. Doar un călugăr patriot şi un mare misionar avea să ceară implicarea sa în slujirea ostaşilor români de pe câmpul de luptă. Pe front, arhimandritul Chiriac a fost confesor al brigăzii de ostaşi din Garnizoana Galaţi. După terminarea războiului, monahul patriot primeşte o nouă ascultare, revizor al bisericilor din Dobrogea. În această misiune părintele Chiriac a luptat pentru introducerea limbii române în locul celei slavone în cultul divin. A folosit în realizarea ambiţiosului ţel cunoscutul vers al poetului Gheorghe Sion:
"mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim". Activitatea sa în Dobrogea nu se rezumă doar la acest aspect. Arhimandritul Chiriac a luptat şi pentru reorganizarea învăţământului laic din acest vechi petic de pământ românesc. Pentru toate acestea regele României, Carol I, l-a decorat cu "Steaua României" în grad de cavaler, devenind primul călugăr nemţean, cred că şi unicul de până acum, care s-a învrednicit de această mare distincţie.
Gustul bucuriei de a face binele
Reîntors "la vatra" cea duhovnicească, cuviosul Chiriac a pus umărul la repararea unor clădiri importante din mănăstire, dar şi la bisericile din satele Nemţişor, Lunca, Vânători-Neamţ şi Valea Seacă. Părintele Ioanichie aminteşte de o sumă de bani lăsată duhovnicului de pe front de unul din generalii Garnizoanei Galaţi, din care părintele era obligat să facă milostenie. Prin această misiune primită se pare că monahul a prins gustul bucuriei nesfârşite de a face mereu binele. A antrenat mulţi oameni cu dare de mână, reuşind o performanţă cu totul de excepţie. A ctitorit o nouă şcoală în satul Vânători-Neamţ. Găsim în opisurile vremii că noul edificiu cultural a fost inaugurat la data de 8 octombrie 1895, cheltuindu-se suma de 9.000 de lei. Slujba de binecuvântare a fost oficiată de episcopul Narcis Creţulescu în prezenţa multor oficialităţi, a celor 170 de elevi din satele componente ale comunei Vânători-Neamţ şi, desigur, a inimosului arhimandrit care a vorbit asistenţei despre importanţa educaţiei şi a culturii în devenirea spirituală a omului.
"Astăzi pun şcoala aceasta pe altarul comunei şi o închin instrucţiunii publice pentru tinerimea din comuna Vânători ca semn de dragoste părintească, ca prin educaţie ei să devină buni cetăţeni şi buni patrioţi… şi să iubească Biserica." După doi ani, ca o încununare a activităţii sale pe tărâmul culturii, părintele Chiriac a donat şcolii recent ctitorite o bibliotecă impresionantă, peste 5.000 de volume. O bună parte erau cărţile pe care le-a adunat cu trudnică dragoste în toată viaţa sa de monah, iar unele proveneau şi dintr-o chetă făcută prin scrisori trimise unor oameni de cultură ai vremii. Părintele Chiriac Nicolau spunea:
"închin astăzi această bibliotecă pe altarul patriei mele şi pentru propăşirea spirituală şi culturală a locuitorilor satului de la poalele Cetăţii Neamţului, pământ stropit cu sângele înaintaşilor noştri".
Cu aceste împliniri excepţionale, bătrânul arhimandrit a ferit perdeaua acestei lumi la vârsta de 68 de ani, în luna iunie 1907. Mai putea împlini multe în această viaţă, dar Mântuitorul Hristos s-a grăbit să-i răsplătească neobositului căutător şi înfăptuitor de lucruri măreţe cu fericirea cea nepieritoare.
Astăzi, în centrul comunei Vânători-Neamţ, cele două edificii ctitorite de inimosul arhimandrit stau mărturie dragostei sale neţărmurite pentru cult şi cultură. În fosta şcoală este organizat un frumos muzeu sătesc, iar biblioteca îi poartă numele spre pioasă amintire şi neştearsă recunoştinţă faţă de călugărul nemţean care a iubit deopotrivă Biserica şi Şcoala românească.
