Vechiul locaș din Diaconești

În salba de biserici zidite din lemn, după tradiție, de obștile sătești din sud-vestul județului Vâlcea, se distinge locașul ocrotit de Sfântul Nicolae, un monument eclesial de smerită simplitate, expresie a per­pe­tuării unui vechi meșteșug, dar și a credinței ortodoxe, pe aceste meleaguri.

La mică distanță de biserica de lemn din Părăușani, protagonista reportajului anterior, se află o altă zidire eclesială cu statut de monument istoric: biserica cu hramurile „Sfântul Nicolae“ și „Adormirea Maicii Domnului“ din comuna Grădiș­tea, satul Obislavu, cătunul Dia­conești, o zonă colinară a Podi­șului Getic.

Așezarea se numără printre cele mai vechi din nordul Olteniei și e situată pe râul Olteț, la 60 de kilometri de Drăgășani și 70 de Târgu Jiu, pe drumul național Dră­gășani-Târgu Jiu. Comuna Grădiștea e alcătuită din nouă sate: Grădiștea, Valea Grădiștei, Dia­conești, Linia, Obislavul, Țu­țu­rul, Străchinești, Turburea și Dobricea.

Săpăturile arheologice efectuate în anul 1939 de profesorul Dumitru Berciu au pus în evi­dență prezența unor vestigii ale culturii Coțofeni și ale unei ce­tăți datate între prima și a doua epocă a fierului. Prin urmare, Grădiștea are o vechime de circa 2000 de ani. S-au descoperit, de asemenea, aici, urmele unei ce­tăți dacice, prin apropierea căreia trece un drum vechi, de culme, numit „Drumul Muierii” și care lega cetatea getică Sucidava (Corabia) de Sarmizegetusa. Se pare că acest drum a fost în vechime și o cale a transhumanței pe care ciobanii își duceau turmele din inima Olteniei până spre Dunăre, la Calafat.

Sub numele de Grădiștea, localitatea e atestată într-un document din vremea voievodului Vlad Călugărul, datat 3 august 1489. Parte componentă a acestei comune, satul Obislavu, toponim cu etimologie încă neelucidată, dar, în orice caz, de origine slavă, e menționat la 1722. Probabil aici, un proprietar de moșie, boier de rang inferior sau moșnean cu stare, Diaconu, dădea numele cătunului Diaconești.

Între cele câteva biserici de lemn și de zid, cu statut de monument istoric, prezente pe teritoriul comunei Grădiștea, se numără locașul ctitorit la 1768 de Nanu, Ioan Voinescu, Vlăduțu Lupu și popa Matei și prenoit de popa Dinu și locuitorii satului în 1822.

Plasată astăzi destul de izolat față de cătunul Diaconești, în cimitir, printre brazi și pini ma­iestuoși, bisericuța de lemn Sfântul Nicolae și-a aflat actualul amplasament în punctul numit „La Scoruș”, după două strămutări, pricinuite de alunecările de teren din zonă. Prima avea loc în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, la 1822. A doua strămutare, cea de la 1852, presupunea refacerea locașului la 15 metri spre răsărit față de amplasamentul anterior, în cimitirul cătunului.

Dacă despre prima vârstă a bisericii de lemn din Obisla­vu-Diaconești nu se păstrează nici o inscripție, în schimb, pisania scrisă în penel de deasupra ușii de intrare atestă mutarea și refacerea ei de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Această sfântă și dumnezeiască biserică ce se prăznuiește cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae s-a făcut din temelie în sus de lemn. S-a făcut cu blagoslovenia PS Calinic, în zilele prealuminatului nostru domn Barbu Dimitrie Știrbei și s-a înfrumusețat cu bună zugrăveală precum se vede, cu toată osârdia și cheltuiala de la ctitori (sic!), locuitori moșne­nii satului Obislavu. Au mai ajutat și DD Prapogic, Zamfir Străchinescu, împreună cu DD Ion Străchinescu cu lemnele cele mari la 1852 iunie 25. Costul lucrării a fost 300 lei.”

Singura dovadă a existenței monumentului înainte de această dată este anul 1816, încrustat pe unul dintre stâlpii ușii de la intrare, probabil preluat din vechea zidire, deși, cu siguranță, cele mai multe dintre piesele originare ale bisericii au fost reintegrate cu ocazia reparației capitale de la 1852. De altfel, acest an apare încă de două ori scris pe masiva ușă de intrare, executată dintr-o singură grindă de stejar, și pe două dintre icoanele împărătești.

Din păcate, din 1910, biserica de lemn „Sfântul Nicolae“ din Obislavu-Diaconești e închisă cultului și îndeplinește doar funcția de capelă mortuară, deși nevăzutele mărturii de credință dintre zidurile ei ar merita readuse la viață prin restaurarea locașului. Istoria micii biserici mai consemnează o repa­ra­ție la temelie în anul 1927 și o alta în 1965, când i se face un postament din ciment, fiind apoi acoperită cu tablă.

Navă spre cer

Biserica de lemn din Obislavu-Diaconești respectă arhitectura tradițională a Piemontului Getic. Și cum multe dintre locașurile ortodoxe de închinare din epoca medievală erau închipuite de către constructorii lor în formă de navă sau corabie, formă simbolică ce sugerează desprinderea de lumea trecătoare și călătoria spre Îm­pă­răția fără de moarte a lui Dum­nezeu, prin intrarea credincioșilor în timpul liturgic, tot așa a fost zidită și această mică biserică, pierdută într-un cătun din sud-vestul județului Vâlcea. Ea aparține vechiului tip de plan, navă fără turle, cu pridvor deschis, pronaos, naos și Altar poligonal în cinci laturi. A fost zidită din grinzi groase de stejar, îmbinate în coadă de rândunică și era, la origine, acoperită cu șiță. Mai auster alcătuit, corpul navei nu este încins cu tradiționalul brâu împletit pe care-l găsim la multe dintre monumentele asemănătoare din zonă.

Pentru că locașul a fost scutit de tencuire, fenomen manifestat pe scară largă în secolul al XIX-lea, putem să-i deslușim astăzi cam toate particularitățile constructive. La exterior, cosoroabele sunt cioplite din grinzi de stejar masive, terminate în capete de cal. Pridvorul nu are tavan și se susține pe patru stâlpi ciopliți simplu, în formă de fus, cu bază și capitel. Discrete ornamente, cioplite în forma stilizată a coarnelor de berbec, împodobesc arcadele dintre stâlpi. Intrarea în pridvor se face peste un prag de formă semicirculară.

Naosul vine în prelungirea pronaosului, de parcă ar fi o singură încăpere. De altfel, cele două spații sunt acoperite cu o unică boltă semicilindrică, descărcată pe o coastă ce se află exact la îmbinarea dintre pronaos și naos. Între aceste două încăperi a fost zidit un perete masiv, străpuns de trei goluri: ușa și cele două ferestre care permiteau femeilor să vadă din locul destinat lor desfă­șu­rarea ritualului liturgic.

Frumoasa catapeteasmă e parțial distrusă. Nu mai are uși împărătești, dar păstrează pe registrele ei urmele picturii în frescă de odinioară și vechile icoane împărătești. Bolta bisericii e pictată în tehnica tempera cu motivul cerimii: stele pe un fond albastru. Călătoria navei spre Împărăția cea de Sus e astfel și mai bine sugerată. Și bine ar fi ca această călătorie să se reia prin readucerea la viață a vechii bisericuțe.