Zi de vară toridă. Îmi efectuam obişnuitele plăţi lunare. Oameni de tot felul, grăbiţi, cu ochii pe ceas, pentru că rândul la singura casierie a băncii-sucursală era mare.
Înaltă, cu părul migălos rotit într-un coc stilat, cu rochie lungă, frumos croită, cu priviri profunde şi delicate, o doamnă păşeşte cu distincţie, atent, spre unul dintre locurile de unde îţi poţi aştepta, aşezat, rândul. E o apariţie care parcă transcende lumea din juru-i. Are un farmec aparte, multă decenţă, graţie şi demnitate; o prezenţă elevată, ce produce fascinaţie şi admiraţie.
Am privit cu sufletul la gură cum literele mari îşi făceau apariţia încet, una câte una, desenate cu tremurul vârstei pe o bucăţică de hârtie. Valentina Lateş aveam să aflu că este cea care îmi cucerise fiinţa. Mi-a lăsat cu bunăvoinţă numărul de telefonie fixă şi a acceptat să ne întâlnim ulterior.
Împărtăşesc cu dumneavoastră, în cele ce urmează, povestea unui artist liric şi poet apreciat, poate nedrept de puţin cunoscut.
Copilăria, războiul, studiile, lupta cu boala
Valentina Lateş s-a născut la 6 ianuarie 1936, la Adâncata, judeţul Suceava. Tatăl, Gheorghe Lateş, a fost brigadier silvic categoria I, tehnician specialist şi şef de brigadă, iar mama, Elena, casnică.
„Tata era absolvent al Şcolii de Brigadieri Silvici de la Căiuţi - Oradea. Mama era o gospodină vrednică. Îşi alinta cei cinci copii cu tot felul de bunătăţuri pregătite în casă. Aveam o vacă frumoasă, albă, de rasă, care dădea 15 l de lapte pe zi. Primăvara, când mama aducea laptele şi-l punea la fiert, se forma după aceea o spumă groasă de aproximativ jumătate de centimetru deasupra laptelui, galbenă ca păpădia. Asta era primăvara, când vaca păştea iarbă proaspătă. După ce stingea plita din bucătărie, eu şi cu frate'meu luam linguri de lemn şi le dădeam să cadă aşa, de la jumătate de metru, pe spuma aceea, care nu se rupea. Mama făcea şi brânză, alegea şi unt, dar pregătea şi multe copturi - poale-n brâu, diferite feluri de pască la Paşti, colaci sau pâine albă şi neagră, din secară sau orz. Şi cu cât era mai veche pâinea, cu atât era mai gustoasă, că mama punea lapte dulce ori chişleag când frământa aluatul“, începe să ne povestească artista.
A absolvit în 1952 şcoala elementară, de şapte clase, la Adâncata, pentru o vreme studiind la Gimnaziul unic din satul vecin, Mitocu Dragomirnei.
În clasa întâi a trăit ororile celui de-al Doilea Război Mondial. „La primele semne ale atacului, mama a făcut lampa mică. Ne-a poruncit să ne culcăm imediat pe preşuri şi pe perne, la podea. (...) Ea a rămas îngenuncheată lângă noi, să ne ocrotească. Din tresărirea glasului, a inimii, ne îndemna să spunem toate rugăciunile, pe rând, cu ea (...). La şuieratul strident al gloanţelor care se înfigeau cu pocnete oribile în peretele de nord al casei, al grajdului, la bubuitul infernal al tunului, la vâjâit drăcesc de obuz în traiectorie albăstruie spre a exploda asurzitor pe ogoare, prin grădini, împrăştiind cu flacără ţărâna către cer, simţeam în inimă sfârşitul. (...) Ne tocau creierii răpăiturile rafalelor de puşcă-mitralieră, repetate mecanic la interval de două-trei minute. Parcă ne-ar fi străpuns prin cap. Ni se tăia respiraţia. Simţeam cum sare inima, nemaiavându-şi loc în piept. Ne era uscată gura. Nu mai puteam vorbi. N-aveam curaj să intrăm alături, în bucătărie, să bem apă. Nu desluşeam dacă bucătăria mai era întreagă“, descrie autoarea în lucrarea dânsei, prin ochii copilului, crunta deflagraţie („O sărbătoare misterioasă a vieţii: copilăria“, Editura Pim, Iaşi, 2005).
S-a remarcat din copilărie printr-o voce deosebită. După cum însăşi mărturiseşte în aceeaşi carte, a fost avantajată în viaţă de „o siluetă proporţională, de sonoritatea vocii, de muzicalitatea ei“. „Observase directorul şcolii, Gheorghe Duceac, vocea mea, care suna foarte frumos, deşi eram copil, şi memoria mea auditivă, aşa că la serbări mă punea să dau tonul. Dânsul ne dirija. Mi-a plăcut să învăţ, eram foarte conştiincioasă, de obicei luam premiul întâi, cu coroniţă din frunze de stejar împletite cu flori şi diplomă completată caligrafic, impecabil“, îşi aminteşte cu bucurie doamna Valentina Lateş.
S-a remarcat şi printr-un talent deosebit la desen, lucrările sale fiind expuse în cancelaria şcolii. Artista îşi valorifică şi în prezent acest talent, coperţile a două dintre lucrările sale fiind desenate chiar de dânsa.
În continuare a urmat Şcoala Tehnică Specială de Muzică din Iaşi. A învăţat aici cu renumitul profesor de teorie şi solfegii Constantin Constantinescu.
Bolnăvicioasă din fire, a trebuit să întrerupă deseori studiile din cauza problemelor de sănătate. „Când eram la şcoală la Iaşi m-am îmbolnăvit grav. Locuiam la căminul şcolii ieşene într-un dormitor cu 30 de paturi. După război nu fusese reparat suficient acoperişul clădirii, aşa că într-o toamnă foarte ploioasă s-a infiltrat apa în acoperiş şi apoi în tavan. Patul meu era jos, deasupra mai era un pat şi încă unul. M-am trezit într-o dimineaţă cu frisoane. Stropii care au picat din tavan au ricoşat pe patul meu; era aşa un semicerc pe pat. Am stat două săptămâni la infirmeria şcolii, după care, văzând doctoriţa că mi se accentua febra, m-a dus la Spitalul «Sfântul Spiridon». Era doctorul Isac, un medic foarte respectat. M-a aşezat pe partea stângă şi cu o seringă mare mi-a extras dintre coaste lichid intrapleural cu puroi. Mi-amintesc că nu aveam putere să mă pieptăn, iar rădăcinile părului mi se slăbiseră de la boală şi-mi cădea foarte tare. Apoi, pe cale limfatică, bacilul Koch de la lichidul intrapleural a migrat în burtă şi mi-a inflamat peritoneul. După operaţie, când m-a luat mama acasă, eram atât de slăbită... Pe tren mi-era foarte frig şi un ostaş, văzând cum tremur, mi-a dat mantaua lui. N-am să uit niciodată gestul acesta... I-am mulţumit la coborâre, dar nici n-am îndrăznit să-l privesc, atât eram de timidă şi de ruşinoasă“, povesteşte doamna Valentina Lateş.
După absolvirea studiilor muzicale de trei ani la Iaşi, a revenit la Suceava şi s-a angajat la Ansamblul Artistic de Cântece şi Dansuri „Ciprian Porumbescu“, unde a rămas în calitate de coristă timp de opt ani. A fost şi şefă de partidă la altiste, graţie pregătirii sale profesionale excepţionale, în materie de teorie şi solfegii. Când corul de muzică clasică de aici s-a desfiinţat, ca şi alte formaţii corale din ţară, iar membrii acestora, repartizaţi în producţie, Valentina Lateş a fost trimisă prin transfer la Casa de cultură din Siret, unde a lucrat timp de câteva luni.
În 1970 a susţinut cu succes concursul pentru un post de artist liric la Opera de Stat din Iaşi. S-a prezentat mai întâi la Filarmonică. „Am avut o foarte bună pregătire din şcoală, la care s-a adăugat studiul individual, încât am căpătat o tehnică vocală sau, cum se numeşte în limbaj de specialitate, conduită fonatoare şi având un ambitus, o extensie vocală de la sunetul cel mai grav până la cel mai acut, la mine era de la Fa diez, sub portativ - registru grav, plin, catifelat impostat, nu pe coardă, aspru -, până la Si natural, deasupra portativului, am făcut o impresie foarte bună comisiei de la Filarmonică. Căutam să dozez totul, şi respiraţia, şi emisia, să nu trunchiez fraza. Maestrul Ion Pavalache mi-a spus aşa: «Duduie, ai cântat foarte bine, dar mata nu ai voce de Filarmonică, mata ai voce de Operă». Dânsul, fiind director atunci la Operă, a instituit un concurs oficial şi, deşi nu aveau post de mezzosoprană, au luat un post vacant de la tenori, l-au suprimat şi m-au angajat pe mine“, îşi aminteşte Valentina Lateş ziua care-i marca debutul ca artist liric la Opera ieşeană.
Împlinirea unui deziderat nobil
Când se efectuau verificările profesionale periodice de către comisia ministerială şi conducerea instituţiei, Valentina Lateş era aplaudată de comisie. „Tot colectivul era supus verificărilor profesionale, şi orchestra, şi baletul, şi corul, şi soliştii, toţi. Trebuia să facem o vocaliză, să cântăm din repertoriu pe voci şi o arie“, îşi aminteşte mezzosoprana. Aria pe care o interpreta Valentina Lateş este o adevărată acrobaţie vocală pentru mezzosoprane, „Cavatina lui Arsace“ din Semiramida, de Rossini. Nici o altă mezzosoprană din Opera ieşeană n-a putut cânta această arie. O colegă care a invidiat-o tot timpul, când a auzit-o prima dată interpretând „Cavatina“, i-a strigat în extaz: „Valentina, dacă ai fi cântat în Occident, tu ai fi fost cântărită în aur!“
Când s-a reluat opera „Tosca“ la Iaşi, regizată de acelaşi Hero Lupescu, autorul spectacolului inaugural al Operei ieşene în '56 („Tosca“), artista Valentina Lateş era la vârsta maturităţii. Renumitul regizor a întrebat de o mezzosoprană care ar putea să cânte la Bucureşti aria „Conceacovna“ din opera Cneazul Igor de Borodin. Maestrul Tăbăcaru de la Opera ieşeană a recomandat-o pe mezzosoprana Valentina Lateş. „Deşi eram obosită după spectacol, s-a aranjat audiţia imediat, cu un pianist foarte bun. Îmi făceam încălzirea cu vocalize şi obişnuitele exerciţii pentru respiraţia amplă şi dexteritate şi, chiar când ajunsesem la cea mai straşnică vocaliză, de la Fa diez până la Si natural, a intrat maestrul Lupescu, dar m-a lăsat să termin vocaliza aceea de mare dificultate. Ca un instrument îmi suna atunci... M-a întrebat regizorul de la Bucureşti apoi câţi ani am şi dacă sunt căsătorită şi mi-a repetat că are nevoie de mine la Bucureşti“, povesteşte apreciata artista. Hero Lupescu, vorbind ulterior despre audiţie cu alţi colegi de breaslă, aprecia vocea „dumnezeiesc de frumoasă“ a Valentinei Lateş. Nu a mers la Bucureşti din cauza problemelor de sănătate şi a dificultăţilor financiare.
A realizat totul pe cont propriu, a fost foarte bine cotată ca profesionistă, iar dacă nu ar fi dus o luptă permanentă cu boala, ar fi făcut carieră mondială. La vârsta afirmării, dânsa avea însă „la arhivă“ patru operaţii şi 25 de spitalizări. După cum însăşi se exprimă, s-a angajat cu voce, s-a pensionat cu voce de la Opera Naţională Română din Iaşi. A părăsit scena la 60 de ani. A fost deosebit de apreciată şi admirată pentru frumuseţea şi vocea ei de cei care i-au ascultat cu emoţie ariile.
De-a lungul carierei profesionale a interpretat roluri din opere celebre precum Faust de Gounaud, Sânge vienez de J. Strauss, Nunta lui Figaro, Răpirea din serai de W. A. Mozart, Aida, Ernani, Traviata de G. Verdi, Carmen de G. Bizet, Boema de G. Puccini, Evgheni Oneghin de Ceaikovski şi multe altele sau operete precum Văduva veselă, Liliacul, Silvia, Rose Marie, spectacole prezentate cu succes în stagiunile permanente ale Operei din Iaşi. A interpretat de asemenea şi în spectacole pentru copii. A efectuat numeroase turnee în marile centre culturale ale ţării sau în străinătate.
Şi-a realizat tot timpul singură coafura de epocă, iar când costumele nu-i stăteau aşa cum îşi dorea, le aranja singură acasă, la maşina de cusut, unde şi acum îşi croieşte rochii distinse.
Locuieşte singură într-un apartament simplu, modest din Iaşi. Citeşte, meditează: „Un flaut trist vibrează-n toamnă,/ iar toamna-n noi se înfioară./ Eternul timp aleargă-n goană,/ viaţa-i pom ce stă să moară (...) (poezia „Reflexie în timp“, volumul Umbra cuvântului) sau se roagă: „Dă-mi, Doamne, căi-suiş spre pocăinţă,/ Oricât mi-ar fi urcuşu-amar şi greu;/ Nu doar să cred cu-aceeaşi uşurinţă,/ Ci fiind transfigurată-n Duh, mereu“ (poezia „Nevrednicie“, vol. Meandre, în curs de publicare). Nu a fost căsătorită decât pentru o perioadă scurtă de timp şi nu are copii. Viaţa personală a simţit că trebuie s-o aducă tribut artei. „Am vrut să fiu foarte bună din punct de vedere profesional. Dumnezeu m-a înzestrat cu voce, şi pentru asta I-am mulţumit mereu. Nu puteam irosi talantul acesta. Nu am putut sacrifica arta, acesta a fost dezideratul meu. Pentru mine arta e a doua natură“, afirmă hotărât artistul liric.
A cântat şi a ţinut cursuri la Biserica Frumoasa
Cunoaşte şi repertoriul de cafas, pentru că a cântat mulţi ani în corul Bisericii Frumoasa din Iaşi şi ale altor biserici ieşene. La Frumoasa a predat şi lecţii de canto. Nu ţinea cont de observaţiile pe care le primea repetat de la mai-marii vremurilor de atunci. „Dacă mă urmăreau, nu mai mergeam o săptămână, apoi reveneam la biserică să cânt. Eu mă rugam cântând. Duminica, când urcam treptele la cafas, totdeauna spuneam Tatăl nostru în şoaptă. Nu mă rugam pentru nimic altceva decât să nu greşesc la cântare. Şi-mi ajuta Tatăl şi nu dădeam nici un chix. La biserică nu cântam dramatic ca pe scenă, că nu poţi să-I spui lui Dumnezeu că-L iubeşti pe tonul acesta, ca şi cum I-ai porunci. Cântam cu simţire, aşa... suav. Era preot atunci la Frumoasa pr. Ionel Roată, şi soţia părintelui cânta şi dânsa în cor, la soprane“, ne mai spune muziciana.
Debutul în literatură
În 1999 şi-a făcut debutul în literatură, cu două volume - „Umbra cuvântului“ (Editura Cronica, Iaşi), conţinând poeme, şi altul tradus de dânsa din italiană, apărut în ediţie bilingvă, la Editura Junimea, Iaşi, după cartea lui Vladimiro Bertazzoni „Nella mano del tempo“, „Poezii atemporale“, titlul versiunii în română. Lucrarea, prefaţată de acad. Constantin Ciopraga, are o scurtă prezentare biografică realizată de marele poet şi critic literar Mihai Ursachi.
Iată cum aprecia Constantin Ciopraga, la lansare, cel de-al doilea volum al autoarei: „Poetă în sensul sever al cuvântului, Valentina Lateş aduce o viziune existenţială particulară, bine individualizată. Nu intimismul, nu erotica, nu maternitatea - dimensiuni obişnuite în lirica feminină - intră în preocupările sale tematice. Ni se propune o poezie de dezbateri fundamentale privind destinul, devenirea, finalitatea condiţiei umane“.
Pe Vladimiro Bertazzoni, fost primar al oraşului Mantova - Italia, poet publicist, jurnalist, membru corespondent al Academiei Virgiliene din Mantova şi membru al Academiei Petru I din Sankt Petersburg, l-a cunoscut cu prilejul unui turneu efectuat cu Opera din Iaşi în Italia în 1994. În colaborare cu poetul italian a alcătuit şi publicat ulterior, în limba italiană, monografia cu titlul „Benedetto Franchetti - un muzician mantovan uitat, cetăţean merituos în Principatele Dunărene“ (1824-1894). Cartea a apărut la Editura Sometti din Mantova, în 2004.
În 2005, îi apare la Editura Pim, Iaşi, un alt volum de poeme, „Ca nişte lungi ecouri...“. Scriitorul, regizorul şi criticul de artă Nicolae-Paul Mihail preciza în prefaţă că o simplă lectură convenţională a acestei lucrări nu este suficientă, „deoarece s-ar pierde motivaţia armonică sau euritmică atât de explicabilă şi de firească la un autor care este totodată artist liric“. Vorbind despre receptarea supra-semantică a versului, N.-P. Mihail o clasează pe Valentina Lateş alături de Mallarmé, Valéry sau Ion Barbu.
Printre recomandările de lectură lirică din partea autoarei enumerăm: „Fertilitate“ (vol. Umbra cuvântului), „Dispersii“, „Peisaj de arhitectonie“, „Fumuri“, „Poem de praf“ (Ca nişte lungi ecouri...) ş.a.
Tot în 2005, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de existenţă a şcolii din Adâncata, şi-a făcut debutul în proză, cu lucrarea deja menţionată, consacrată copilăriei, din care am şi citat.
„Era mai mult autentic înainte. Cine mai merge acum la Operă trebuie să aibă sensibilitate şi cultură şi să fie pasionat de frumos. Păcat că muzica din prezent e mai mult trăncăneală, băţâială, zbenguială, numai cu ritm binar, percuţie, fără melodie, fără mesaj, iar cântăreţii nu sunt pregătiţi. Există şi muzică modernă, uşoară mă refer, bună, creată de compozitori cu talent, dar puţină“, spune ca o concluzie distinsa doamnă.
