Născută Klein, din neam austriac, stabilit în Bucovina cu sute de ani în urmă, pe timpul stăpânirii austriece (1774-1918), viaţa doamnei Wilhelmine poate inspira scenariul unui film de succes. La cei 80 de ani, Tilica, cum o cunosc sătenii din Vatra Moldoviţei, locul naşterii şi al formării sale ca om, rememorează cu exactitate momentul repatrierii familiei sale, în anul 1940, şi urmările dure ale acestui capriciu istoric.
Devenită ortodoxă în urma căsătoriei, doamna Tilica este nelipsită de la slujbele oficiate în biserica Mănăstirii Moldoviţa. Cu înţelepciune, mărturiseşte ajutorul lui Dumnezeu, „fără de care nu puteam birui“, în urcuşul greu al vieţii.
Ne-am întâlnit în casa domniei sale, ridicată nu departe de Mănăstirea Moldoviţa, într-o zonă în care au trăit încă din vremea Imperiului austro-ungar mai multe minorităţi, între care germanii erau majoritari. Locul este încărcat de istorie şi nu poate cuvânta decât prin gura bătrânilor care mai trăiesc. Încurajată de vremea călduţă, care abia se desprimăvărase în această zonă muntoasă, doamna Wilhelmine roboteşte în curtea gospodăriei sale. Ageră şi molcomă totodată, femeia nu păstrează nimic din răceala specifică poporului din care îşi trage seva. Mă întâmpină zâmbitoare, cum şi-a primit dintotdeauna musafirii care i-au călcat pragul căsuţei sale, umbrită de coroana bogată a unui măr.
Repatrierea
Îşi aşază mâinile muncite în poala şorţului cu buline mărunte, de care se desparte doar când iese pe poartă, şi îmi vorbeşte ca unei prietene de încredere. Calmă, cu voce blândă, aproape cântată, mă poartă într-o lume aparte. Era în anul 1940, anul războiului, când au fost repatriate în Germania 825 de persoane din Vatra Moldoviţei, care, după cum am aflat dintr-o notă de arhivă a primarului din acea vreme, au refuzat să dea declaraţii de renunţare la cetăţenia română şi au optat şi pentru cetăţenia germană. „Şi eu mi-am păstrat dubla cetăţenie. Aveam 7 ani când am plecat cu familia mea. Primul transport cu trenul a plecat spre Germania în luna mai cu cei şcoliţi şi cu afaceriştii. Mai apoi, în data de 6 decembrie am plecat, nu înainte de a preda toate bunurile, fără a primi contravaloarea lor, ci doar dreptul de a ne înregistra şi de a pleca“, detaliază gazda mea. Îşi aminteşte, parcă ar fi fost ieri, ziua despărţirii de pământul natal, „o zi tare frumoasă, uscată şi caldă. Nu era zăpadă, şi nici frig“.
Lagărul german şi cel polonez
Trei zile a durat drumul până la destinaţie şi, dintre toţi, bunicul Augustin din partea tatălui, de 60 de ani, era cel mai trist. Punctul de oprire a fost sudul Germaniei, aproape de Austria, la Sissen.
Aici, alături de alte mii de persoane de aceeaşi naţionalitate, au fost cazaţi într-o mănăstire catolică de maici, o clădire solidă, cu chilii pe trei niveluri, dispuse ca un zid în jurul bisericii. „Bărbaţii era scoşi la lucru, tineretul era luat în război, iar femeile se ocupau cu grădinăritul, la bucătărie, vedeau de copii. Cei mici mergeau la grădiniţă, şcolarii făceau patru clase, iar mai apoi urmau profesionala, care-i pregătea pentru meseria ce şi-o alegea fiecare. Şi eu, şi fratele meu am învăţat în instituţiile de acolo, unde am deprins şi germana veche, gotică“, explică doamna Tilica. Copilăria în lagărul din Sissen a fost una fără griji, nici cei maturi nu se puteau plânge de un tratament rău, doar bunicul Augustin ducea dorul pământului românesc. Nu a trăit mai mult de un an în Germania şi a murit de dorul bătăturii sale.
În al doilea an s-a născut sora cea mai mică, Ella, al treilea copil al familiei, după Otto, mijlociul poznaş. Sora lor mai mare, Tilica, avea deja 9 ani când au fost trimişi în Polonia, unde se formaseră două colonii cu germani, după cum îşi aminteşte: „Atunci au luat toţi bărbaţii. I-a venit şi lui tata, Roland, ordin să plece pe front. Avea 35 de ani. Mama Emilia a rămas cu noi într-o căsuţă tip construită acolo. Ne-au dat 40 de hectare, o fată şi un băiat ca slugi. Erau cote, noi predam lapte, secară, cartofi, carne pentru front. Mama nu era singură, pentru că neamul nostru era mare, plus vecinii, care erau uniţi“.
Fuga din faţa mitralierelor
Trei ani au trecut ca un vis şi deodată a venit zvon că merge rău frontul de răsărit. Toate oficialităţile care se ocupau de bunul mers al celor două colonii de nemţi şi-au părăsit posturile, aşa că oamenii au fost nevoiţi să se descurce de unii singuri în fuga lor din faţa mitralierelor. „Era luna ianuarie. Mama a pus carne de porc în bidoane de lapte de 30 de litri, un sac cu pâine, unul cu mălai, altul cu orez, a luat zahăr, chilote (n.r.: plăpumi). Aveam o căruţă tare bună, lungă, cai la fel, slugă la cai, şi în căruţă vreo 10 copii din neamuri. Eram două rânduri de copii, stăteam cu capetele pe perini (n.r.: perne) şi cu picioarele la un loc, la mijloc, acoperiţi cu chilote, înfăşuraţi cu frânghii, ca să nu ne zboare aşternuturile. Cea mai mică era sora mea, avea 3 ani“, mi se vorbeşte cu precizie nemţească. Drumul presărat cu peripeţii i-a purtat până într-un orăşel din Cehoslovacia, din zona Boemiei, unde au rămas cu speranţa că îi vor regăsi pe bunica Carolina, din partea mamei, şi pe una dintre mătuşi cu copiii ei, care se rătăciseră de convoi. Războiul se încheiase. În aşteptarea lor, au fost surprinşi de ruşi, care i-au transportat în Praga. Acolo, după ce toată familia s-a reunit ca printr-o minune, au fost urcaţi, alături de alţi cetăţeni germani, într-un tren, cu mai mult de 40 de vagoane.
Lagărul românesc
O lună de zile au călătorit din Praga până în Oradea. La destinaţie, au fost cazaţi într-o mănăstire. Apoi, într-o dimineaţă, au fost duşi toţi, câteva sute de oameni, la Târgu Jiu. Era în anul 1945, şi doamna Tilica a rămas marcată de cele trăite: „Acolo a început calvarul. Cele tinere, surorile mamei, au fost oprite pentru spălătorie, la bucătărie, pentru armata rusă. Am stat trei săptămâni la Târgu Jiu, în cazărmi militare. Era plin de ploşniţe, erau dezinterii, bube, râie“.
A fost doar începutul greutăţilor pribegiei. A urmat lagărul de la Turnu Măgurele, unde familia din Vatra Moldoviţei a locuit mai bine de jumătate de an. După ce au plecat, mama, fratele şi sora cea mare s-au îmbolnăvit de tifos, iar o mătuşă a murit de inimă rea. A venit şi ziua când au fost eliberaţi. Pe drumul de întoarcere spre casă, pe peronul gării din Mărăşeşti, slăbită şi bolnavă, bunica Carolina şi-a dat sufletul. A fost îngropată într-unul din cimitirele din oraş.
Începuturile unei vieţi noi
Când au ajuns în localitatea suceveană, familia doamnei Wilhelmine a trebuit să ia viaţa de la zero. Mama Emilia era singura întreţinătoare a celor trei copii, care nu şi-au pierdut veselia, după cum îşi aminteşte amuzată femeia: „O vecină la care am stat noi mulţi ani, văduva Raveica Şutu, era ca o mamă pentru noi. Avea trei fete măritate şi un băiat mai mic, de-o seamă cu fratele meu, un căpiţel (n.r.: capăt) mai de la urmă, aşa. Era fericită când ne auzea cântând şi jucându-ne şi ne spunea: «Jucaţi-vă cu Gavriluţ al meu, să fie şi el un băieţel dezgheţat ca voi, să mă bucure şi el pe mine, cum o bucuraţi voi pe mama voastr㻓.
Tatăl, rănit în război, a rămas în Germania. Şi-a susţinut financiar familia din România, căreia i-a rămas fidel, şi pe care a revăzut-o după aproape jumătate de secol, la bătrâneţe. Cu doi ani înainte să moară, a venit în ţară. Roland Klein îşi doarme somnul de veci în cimitirul satului, aproape de zidurile sfintei Mănăstiri Moldoviţa, la umbră deasă de tei şi brazi. „N-a fost deloc uşor când ne-am întors în sat, dar am muncit. Eu aveam 16 ani, nu mai ştiam limba română şi, deşi urmasem cursurile unei şcoli de comerţ, nu mi-au fost recunoscute studiile, aşa că am intrat în clasa a V-a primară“, continuă firul experienţelor din tinereţe doamna Wilhelmine.
După terminarea şcolii a lucrat în grădinile oamenilor, apoi în bucătăria unei cantine, la biroul cooperativei vreo 10 ani, la o librărie din sat. S-a căsătorit cu Gheorghe Dumitraşchievici, un bărbat frumos şi bun, om de cuvânt din Bucovina de Nord.
Încet, încet, viaţa şi-a intrat în matcă. Au venit pe rând copiii, apoi nepoţii şi astăzi zburdă prin curtea gospodăriei strănepoţii.
„Mi-a fost drag acest popor latin. Este mai ager şi mai plin de viaţă. Am fost de patru ori în Germania, când trăia tata, dar nu am putut sta acolo. Când mă întorceam şi intram pe la ilvele istea, şi vedeam dealurile şi brazii, aici mă simţeam acasă, chiar dacă nu am avut ce mânca câteodată, am avut greutăţi, totuşi un dor greu mă trăgea la pământul ăsta“, încheie cu emoţie în glas doamna Wilhelmine, unul dintre cetăţenii de onoare ai comunei, pe ai cărei oameni îi sprijină, prin intermediul Fundaţiei umanitare „Proiecte Limburg - România“, al cărei preşedinte onorific este.
