Ziua de 10 ianuarie 2024 a fost termenul-limită de trimitere a scrisorilor sau a mesajelor de răspuns la concursul nostru tradiţional de la final de an. Şi anul acesta am primit scrisori din toate regiunile ţării,
16 Ian, 2024
Din istoria măsurării timpului
Din cele mai vechi timpuri, măsurarea timpului a reprezentat o necesitate pentru oameni, iar primele „ceasuri“ foloseau mişcarea soarelui, a stelelor, curgerea apei sau a nisipului.
În urmă cu 4.000 de ani, babilonienii măsurau timpul doar la nivel de an, având o împărţire asemănătoare cu cea din zilele noastre – 12 luni a câte 30 de zile. O mie de ani mai târziu, sumerienii au observat ciclicitatea fluxului şi refluxului, introducând calendarul lunar. Dar primii care au început să măsoare timpul împărţindu-l în unităţi mai mici din zi au fost egiptenii. Cu ajutorul observării mişcării aparente a stelelor, egiptenii au împărţit noaptea în 12 părţi, iar aceasta le servea mai ales din punc de vedere religios. Prin anul 1500 î.Hr., au împărţit şi ziua în acelaşi mod şi au realizat primele ceasuri solare.
Pe sol sau pe orice suprafaţă plană se trasa un cer, iar în centrul lui se înfigea un stâlp (stilum, lat.), iar mişcarea umbrei aruncate de soare indica trecerea timpului. Metoda nu era chiar foarte precisă, din pricina duratei variabile a zilei şi a nopţii, în funcţie de data calendaristică. Era însă un pas foarte important în direcţia măsurării precise a timpului.
Cum utilizarea ceasurilor solare nu era posibilă pe vreme noroasă sau noaptea, a apărut nevoia altui sistem, şi aşa a apărut în Egipt, prin anul 1600 î.Hr., conform unei inscripţii funerare, ceasul cu apă. Faraonul Amenhotep I folosea, conform inscripţiei, un asemenea ceas realizat de Amenhet.
Obeliscuri solare, ceasuri cu apă
Regele evreilor Ahas a construit în jurul anului 700 î.Hr. un obelisc solar, iar o sută de ani mai târziu, aproximativ în anul 600 î.Hr., regele Ezechia utiliza un ceas solar cu refracţie. Şi în China erau folosite ceasurile solare, prima atestare documentară fiind din anul 2679 î.Hr. În jurul anului 200 î.Hr., în timpul dinastiei Han s-a revoluţionat ceasul cu apă, apa nemaivenind din exterior.
Vechii greci foloseau ceasurile cu apă din anul 500 î.Hr., fiindu-i atribuit chiar şi lui Platon construirea unui ceas deşteptător cu apă, care îi trezea pe discipoli prin căderea unor bile de plumb, eliberate de curgerea treptată a apei.
Învăţatul Ctesibius din Alexandria a realizat un ceas pe bază de apă şi mai complex, care avea în componenţă şi roţi dinţate, iar Andronicus din Cirus a construit în Atena anului 50 î.Hr. un turn care adăpostea un ceas solar, unul cu apă şi un indicator al punctelor cardinale.
Ceasurile s-au îmbunătăţit permanent, savanţi ai vremii precum Arhimede, Anaximandru, Heron din Alexandria ocupându-se şi ei de acest domeniu.
În Roma anului 263 î.Hr. exista un ceas solar public, iar împăratul Cezar porunceşte în anul 46 î.Hr. să se realizeze o reformă a calendarului, şi astfel a apărut Calendarul Iulian.
În China se construiau nişte ceasuri care măsurau timpul pe baza vitezei de ardere a unor beţigaşe standartizate, de care erau legate cu fire de mătase nişte biluţe metalice. Prin arderea beţigaşelor, bilele erau eliberate şi astfel zgomotul făcut de acestea pe o tipsie metalică anunţa scurgerea timpului.
Învăţaţii chinezi au construit şi ceasuri complexe, cum ar fi cel hidraulic, realizat de Su Song, în anul 1090 d.Hr.
În zona islamică erau folosite ceasuri diverse, cu apă, cu greutăţi, cu lumânări, iar marele învăţat Al Jazari (1136-1206), inventator a mai multor dispozitive, printre care şi o pompă pentru apă, a realizat un ceas complex (Ceasul castel), care indica pe lângă timp şi poziţia Soarelui, a Lunii şi a stelelor. La poarta de est a Damascului exista în anul 1168 un ceas hidraulic.
Clepsidra cea atât de romantică, fiindcă ilustrează cum nu se poate mai bine „curgerea timpului“, apare pentru prima oară clar într-o pictură din 1328 a italianului Ambrogio Lorenzetti, însă când s-a început cu adevărat măsurarea timpului prin scurgerea nisipului dintr-o incintă în alta nu se ştie.
Bresle ale fabricanţilor de ceasuri
În Europa evului mediu timpuriu erau folosite atât ceasuri solare şi hidraulice, cât şi lumânări gradate şi beţişoare combustibile, ca în Orient. Theodoric cel Mare i-a cerut în anul 507 d.Hr. învăţatului (care era şi un celebru teolog, nu numai inventator) Boethius să construiască un ceas solar şi unul hidraulic, ca să îi fie dăruite regelui burgund Gundobad.
Prin anul 994, Gerbert d'Aurillac (999-1003) - viitorul Papă Silvestru al II-lea şi primul francez devenit papă), a realizat la Magdeburg un ceas solar care oferea, pe lângă măsurarea timpului, şi diverse date astronomice. În anul 1170, la Köln exista breasla fabricanţilor de ceasuri hidraulice.
O invenţie importantă pentru domeniul fabricării de ceasuri a fost regulatorul cu bară, al lui Villard de Honnecourt, în anul 1237, invenţie ce menţinea viteza roţilor dinţate constantă.
În Europa, primul orologiu mecanic a fost amplasat în anul 1283, în turnul Mănăstirii Dunstable. În Anglia a fost pus în funcţiune în anul 1284 un ceas în catedrala din Exeter, apoi moda a luat amploare, fiind amplasate ceasuri în diverse construcţii importante: Palatul Westminster, Catedrala Saint Paul, Canterbury şi altele.
După anul 1300 s-au dezvoltat tot mai mult ceasurile cu roţi dinţate, care erau acţionate de greutăţi. Turnurile importante din Europa au fost dotate cu asemenea ceasuri, cum ar fi cele din bisericile şi catedralele din oraşele: Milano, Augsburg, Londra, Norwich, Wroclaw, Wurzburg, Magdeburg.
O adevărată revoluţie în domeniul ceasurilor s-a petrecut în secolul al XIV-lea, de către Peter Herlein, care a înlocuit greutăţile cu arcuri spiralate din oţel.
În 1656, matematicianul, astronomul şi fizicianul olandez Christian Huygens a introdus pendulul, mărindu-se precizia ceasurilor. Astfel s-a trecut la epoca orologeriei. La început, ceasurile cu arc nu erau foarte precise, din cauză că arcul furniza energie inegală pe parcursul destinderii sale - când era încordat la maximum furniza o viteză mare de rotaţie a mecanismului, care apoi slăbea -, dar Huygens a inventat balansierul cu arc, ce oscila asemeni unui pendul, eliberând treptat energia acumulată în arcul principal.
Lucrurile au evoluat atât de rapid, încât în anul 1721 ceasul cu resort realizat de George Graham - care a făcut şi un aliaj care să compenseze efectul dilatării metalelor - avea o precizie de numai 0,2 secunde pe zi.
Apariţia electricităţii a dus şi la ceasurile acţionate cu baterie, în locul greutăţii sau arcurilor spiralate, iar mai apoi, odată cu dezvoltarea electronicii, s-a ajuns la crearea oscilatorilor care au la bază cristalul de cuarţ – pe baza cărora funcţionau celebrele ceasuri electronice atât de în vogă în anii '80.
Cele mai precise ceasuri din zilele noastre sunt ceasurile atomice, care au o precizie atât de mare, încât nu trebuie potrivite decât o dată la câteva ... sute de ani, fiindcă au înregistrat decalaje de 2-3 secunde.
