Tradiția patristică, fundamentată pe revelația biblică, ne vorbește despre o taină a omului, ascunsă în el chiar de la creație, anume că bărbatul și femeia, egali în fața lui Dumnezeu din punctul de vedere al chemării lor la desăvârșire, au totuși vocații diferite și complementare, în sensul că se întregesc și se împlinesc unul prin celălalt. Părinții Bisericii au prețuit profund femeia creștină, evocând chipuri luminoase de femei - mironosițe, mucenițe, fecioare, cuvioase sau mame -, culminând cu Maica Domnului, modelul desăvârșit al femeii creștine, cea care este cu adevărat „simbol al Bisericii”. Prezența Maicii Domnului în viața și lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, o prezență vie, dar discretă, smerită, a devenit paradigma slujirii femeii în Biserică.
Efeseni 5, 25-33
Fraților, iubiți femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică mărită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă și fără de prihană. Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile lor, ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubește femeia sa, pe sine se iubește. Căci nimeni, vreodată, nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica; pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui. Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Astfel, și voi, fiecare așa să-și iubească femeia sa, ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat.



.jpg)


