În universul concentraționar românesc de la mijlocul veacului trecut, aproape trei milioane de deținuți, mulți dintre ei știuți sau neștiuți, candidați la sfințenie, au devenit adevărați magi ai dorului.
II Corinteni 7, 10-15
Fraților, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte. Că iată, însăși aceasta, că v-ați întristat după Dumnezeu, câtă sârguință v-a adus, ba încă și dezvinovățire și mâhnire și teamă și dorință și râvnă și ispășire! Întru totul ați dovedit că voi înșivă sunteți curați în acest lucru. Deci, deși v-am scris, aceasta n-a fost din pricina celui ce a nedreptățit, nici din pricina celui ce a fost nedreptățit, ci ca să ne învedereze la voi sârguința voastră pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ne-am mângâiat; dar, pe lângă mângâierea noastră, ne-am bucurat peste măsură mai ales de bucuria lui Tit, căci duhul lui s-a liniștit din partea voastră a tuturor. Căci dacă m-am lăudat înaintea lui cu ceva pentru voi, n-am fost dat de rușine; ci, precum toate vi le-am grăit întru adevăr, așa și lauda noastră pentru Tit s-a făcut adevăr. Și inima lui este și mai mult la voi, aducându-și aminte de ascultarea voastră a tuturor, cum l-ați primit cu frică și cu cutremur.








