Bogatul nemilostiv pierde mântuirea

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr). Luca XVI, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci: să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învăţături duhovniceşti care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăieşte şi îşi aduce aminte de toate faptele săvârşite în timpul vieţii pe pământ. Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existenţa şi viaţa sufletului după despărţirea sa de trup, după moartea fizică a omului.

Starea sufletului după moarte

Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înţelegerea legăturii care există între viaţa pământească a omului şi viaţa de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea drepţilor şi a sfinţilor, adică în fericita existenţă a raiului, fie în nefericita existenţă a iadului. Această precizare este deosebit de importantă deoarece ea ne arată valoarea vieţii omului pe pământ. Deşi viaţa omului pe pământ este una trecătoare, de ea depinde viaţa sufletului după moarte, după despărţirea sa de trup.

Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărţirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferenţă, într-un somn sau într-o amorţire, ci sufletul are conştiinţa luminată şi comunică acolo cu alte suflete, cu sufletele drepţilor care au trăit pe pământ în credinţă, împlinind voia lui Dumnezeu, iar în viaţa de după moartea trupului se bucură de harul sau de prezenţa iubirii lui Dumnezeu, ca răspuns al împlinirii voii Lui în viaţa lor pământească.

De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conştiente de starea în care se află şi de deosebirea dintre rai şi iad. Focul despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca fiind o mustrare a conştiinţei, un regret, o suferinţă a conştiinţei pentru răul săvârşit sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut.

Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine şi rău

Într-adevăr, pilda bogatului nemilostiv ne arată, într-o formă concentrată, taina vieţii omului, valoarea inestimabilă a vieţii pământeşti care, deşi trecătoare, determină fericirea sau nefericirea veşnică a sufletului nemuritor, creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor sau veşnic viu.

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite şi două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă şi mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, adică mătase scumpă, în vison şi în haine de in, de asemenea scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospeţe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube, suferind, iar la suferinţa sa se adăuga şi singurătatea. El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el şi îi lingeau bubele ca şi cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoşi decât omul bogat şi nemilostiv care nu vedea pe Lazăr ca pe un om, ci ca pe un vieţuitor între animale. Vedem două stări de viaţă umană diferite, una trăită în lux, ospeţe şi veselie, iar alta în sărăcie, suferinţă şi singurătate.

Această prezentare a două stări sociale şi sufleteşti opuse, trăite de doi oameni diferiţi, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-şi trăi viaţa pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viaţa pământească a bogatului s-a sfârşit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbeşte doar de trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el îşi îngropase sufletul în trup, trăind numai trupeşte, nu duhovniceşte. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc, "s-a făcut ţărână" încă din timpul vieţii. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr, Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, în sânul lui Avraam, adică în fericita comuniune a drepţilor care în timpul vieţii lor pământeşti au împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui şi răbdând toate încercările, necazurile şi suferinţele cu nădejdea în ajutorul Său.

Moartea schimbă starea vieţii omului

În partea a doua a Evangheliei vedem cum se schimbă stările vieţii bogatului şi săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente şi în confort de haine frumoase, acum se chinuieşte în văpaia iadului. Iar săracul Lazăr, cel care a trăit în foame şi sete, bolnav şi neglijat de oameni, se află acum în sânul lui Avraam, adică în comuniunea drepţilor care şi-au pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.

Ne întrebăm ce fapte a făcut unul sau altul dintre aceşti doi oameni pe care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale, încât va fi părtaş al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, iar dacă a făcut fapte rele, se va chinui în iad. Nu cunoaştem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomeneşte. Nu se spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ să se bucure acum în ceruri.

La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înţelegem că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensaţiei, a echităţii. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile primite şi fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viaţa de dincolo de mormânt. Dacă citim totuşi mai atent, observăm că cei doi oameni, bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, nu au fost judecaţi în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieţii lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulţumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat bogăţie, sănătate şi viaţă fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea l-au coborât pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman. A fost dus în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-avea în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, ca să se poată apropia de Dumnezeu Cel milostiv şi de sfinţii Lui cei milostivi.

Nerecunoştinţa şi nemilostivirea - semne ale decăderii spirituale a omului

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu a trăit pe pământ după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, după cum ne spune Mântuitorul: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 36). Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru darurile vieţii, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Astfel, fiindcă n-a trăit în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate să ajungă în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială.

Toată atenţia bogatului nemilostiv se concentra asupra propriei persoane, încât el trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de laudă de sine. El nu se mai gândea nici la Dumnezeu, nici la săracii care aveau nevoie de ajutorul lui. Într-un cuvânt, putem spune că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut.

Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci şi starea sufletului său

Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătăţită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârşit săracul Lazăr constă în curăţirea, luminarea şi îmbogăţirea sufletului său prin virtutea răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin tăcerea sa smerită şi paşnică. Deşi sărac din punct de vedere material, Lazăr şi-a îmbogăţit sufletul cu virtuţi multe; deşi vieţuitor în lume, el a trăit în singurătate ca un pustnic, care îmblânzeşte sau pacifică animalele prin pacea sufletului său.

Săracul Lazăr este răsplătit pentru starea sfântă a sufletului său. Întrucât avea înainte de moarte un suflet bun, el se bucură acum de bunătăţile cereşti cele netrecătoare. Deşi sărac şi bolnav, El nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: "Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos? De ce eşti nedrept cu noi?" Ci, în tăcere paşnică şi smerită răbdare, săracul Lazăr şi-a întărit, luminat şi modelat sufletul său în bunătate. Deşi era foarte singur, săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai solidari sau mai omenoşi cu el decât oamenii indiferenţi şi nemilostivi.

Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Şi anume că în faţa lui Dumnezeu nu contează numai mulţimea faptelor bune, ci în primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune pe care le-am săvârşit ne duc la mândrie şi laudă de sine, atunci nu ne-am îmbogăţit cu adevărat sufletul. Numai când faptele bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru este o stare binecuvântată şi mântuitoare. Cu alte cuvinte, vedem că iadul sau raiul începe încă din lumea aceasta în sufletul nostru . Când cultivăm bunătatea şi milostivirea, ne deschidem spre rai , spre bunătăţile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul nostru cultivăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi înşine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad ca existenţă chinuită, egoistă sau individualistă, fără comuniune de iubire.

Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad se află în comunicare spirituală cu Avraam şi cu drepţii din rai, fără ca între cele două stări să fie vreo cale de trecere dintr-o parte în cealaltă. Cererea bogatului nemi-lostiv către Avraam de a-i alina suferinţa cauzată de văpaia focului nu primeşte răspuns pozitiv. De asemenea, cererea sa ca cineva din morţi să meargă în lume să spună celor cinci fraţi ai lui să se pocăiască nu este ascultată: "Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16, 31). Deşi Avraam cel din istorie a trăit cu mult timp înainte de Moise şi de proorocii prin care Dumnezeu a făcut minuni şi i-a chemat pe oameni la mântuire, totuşi Avraam cel din rai, părintele spiritual al credinţei şi al multor popoare credincioase, cunoaşte şi toate evenimentele sfinte petrecute în istorie după moartea sa trupească, pentru că sufletul său nemuritor este pururea viu în comuniunea sa cu Dumnezeu. Aici se confirmă adevărul că "dreptul din credinţă va fi viu" (Avacum 2, 4; Romani 1, 17 şi Galateni 3, 11).

Avraam, Părintele spiritual al credinţei sau al tuturor celor care cred în adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, ne spune în Evanghelia de astăzi că omul trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu urmând pilda şi învăţătura drepţilor şi sfinţilor, nu aşteptând minuni la tot pasul şi mai ales învieri din morţi. De ce? Pentru că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune, pocăinţă şi fapte bune este mai necesară decât a vedea morţi înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morţilor din morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere şi osteneală din partea omului , după cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Milostenia - cale spre mântuire

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din această Evanghelie să înţelegem că judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi că ea ţine seama de libertatea noastră de a alege viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu sau separat de Dumnezeu, de a trăi viaţa în milostivire, în ajutorare, în iubire frăţească, milostivă faţă de semeni, sau în nepăsare, neajutorare, nemilostivire faţă de aproapele . Dumnezeu este veşnic fericit deoarece este veşnic milostiv. Iar dacă şi noi devenim milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea raiului, de iubirea Lui milostivă.

Raiul sau iadul, aşa cum se vede şi în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneţ, n.a.), ca stări spirituale diferite sunt legate de taina libertăţii şi a iubirii omului. Dacă iubim sau nu iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noştri, atunci ne vom împărtăşi de fericirea raiului sau de nefericirea iadului ca existenţă chinuită, marcată de mustrarea conştiinţei pentru păcatele nepocăite sau pentru binele pe care am fi putut să-l facem, dar nu l-am făcut . Deci, iadul este suferinţa neîmplinirii, durerea vidului spiritual că nu am răspuns iubirii lui Dumnezeu cât timp am trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulţumi pentru binefaceri şi a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferinţa semenilor noştri care sunt săraci, bolnavi şi întristaţi.

Şi din Evanghelia de astăzi s-a inspirat Biserica noastră când a organizat cămine pentru bătrâni, pentru copii, pentru orfani, cantine pentru săraci, bolniţe, farmacii, cabinete medicale şi spitale. Evanghelia ne arată că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem cât de preţioasă este viaţa noastră pe pământ ca pregătire pentru viaţa veşnică fericită . Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alţii, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor, realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: "Dar din dar se face rai" . Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu şi le-am cultivat, prin rugăciune şi muncă, dobândim raiul sau fericirea vieţii veşnice fericite, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române