Bucuria de a fi ortodocşi

Evanghelia Duminicii a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13

1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Evanghelia din duminica a şaptea după sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită şi „Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic”, fiind consacrată mărturisirii dreptei credinţe.

Oare de ce Sfinţii Părinţi, care au întocmit calendarul Bisericii, au stabilit ca în această duminică, ce urmează Înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi precede marea sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt, să fie pomeniţi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic?

În primul rând, pentru că la Sinodul I Ecumenic, 318 Sfinţi Părinţi din Biserica Răsăriteană şi Apuseană au mărturisit că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este o făptură, El nu este om devenit Dumnezeu, aşa cum greşit susţinea ereticul Arie din Alexandria, ci Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu făcut Om, din iubire pentru oameni: „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Această mărturisire a dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos este necesară pentru a şti că Cel care S-a înălţat la cer este Cel Care S-a coborât din ceruri.

A coborât din ceruri Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut şi S-a urcat la ceruri Fiul lui Dumnezeu văzut prin umanitatea Sa, văzut în trupul Său omenesc. A pogorât pe pământ Dumnezeu şi S-a urcat la ceruri Dumnezeu-Omul. Iată din ce motiv Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au mărturisit dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu făcut om, sunt pomeniţi tocmai în această duminică, după Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mântuitorul Hristos vorbeşte în stare de rugăciune despre unitatea Bisericii

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic este şi o pregătire pentru sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, care pomeneşte de constituirea Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos, prin pogorârea Sfântului Duh, trimis de Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul Cel înălţat la ceruri, ca prin Duhul Sfânt să se adune laolaltă persoane diferite, din neamuri diferite şi din locuri diferite. Taina Înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pregătire pentru Pogorârea Sfântului Duh, prin Care Hristos rămâne cu noi şi în noi, în Biserica Sa, până la sfârşitul veacurilor (cf. Ioan 14, 17).

Pomenirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, adunaţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), pentru a mărturisi adevărul despre dumnezeirea lui Hristos - Capul Bisericii, ne arată că Înălţarea la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos nu înseamnă despărţirea Lui de cei care cred în El, deoarece, înainte de a Se înălţa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Iar această prezenţă a lui Hristos în Biserica Sa se realizează prin Sfântul Duh, Duhul Adevărului şi al unităţii Bisericii (cf. Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 14).

Evanghelia acestei duminici ne aminteşte că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de pătimirea, de moartea, de Învierea şi de Înălţarea Sa la ceruri, S-a rugat pentru ucenici şi pentru cei care vor crede în El, ca urmare a propovăduirii Evangheliei de Sfinţii Apostoli. Această rugăciune este numită şi „Rugăciunea arhierească” a Mântuitorului Iisus Hristos şi ea a fost rostită cu puţin timp înainte de pătimirile Sale, care au culminat cu moartea Lui pe cruce.

Vedem că Mântuitorul, înainte să treacă prin suferinţa Crucii, S-a gândit la Biserica Sa de peste veacuri, „cea de la o margine până la cealaltă a lumii”, care urma să se răspândească la toate popoarele. El S-a rugat pentru ca toţi cei care cred în El să fie una, adică să trăiască în unitate, în comuniune, după cum Tatăl şi Fiul sunt una (cf. In. 10, 30), trăiesc în comuniune, în dăruire reciprocă de iubire sfântă.

Taina rugăciunii Mântuitorului Iisus Hristos se referă la unitatea Bisericii. El Se roagă pentru unitatea Bisericii deoarece în lume există păcate şi ispite, intervine lucrarea diavolului - „dezbinătorul”, care caută să separe, să despartă, să învrăjbească. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată în acest fel că nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii, ci, mai ales, trebuie să ne rugăm pentru ea. Să ne rugăm ca să putem păstra dreapta credinţă, să ne rugăm ca să putem păstra dreapta vieţuire şi să ne rugăm ca să putem păstra comuniunea sau frăţietatea între toţi cei care cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Mărturisirea dreptei credinţe şi rugăciunea pentru unitatea Bisericii sunt lumina vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte în stare de rugăciune despre unitatea celor care cred în El, nu într-o predică, ci într-o rugăciune, întrucât ştie cât de greu este să fie menţinută unitatea Bisericii, în lumea căzută a păcatului şi a dezbinării, a egoismului şi a libertăţii fără responsabilitate.

Hristos-Mântuitorul ştie că Tatăl ascultă pe Fiul pentru că Fiul a păzit pe cei încredinţaţi Lui de Tatăl. El spune: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume” (Ioan 17, 6), adică numele Tatălui unui Fiu veşnic, „şi n-a pierit niciunul dintre ei decât fiul pierzării” (Ioan 17, 12), adică Iuda Iscarioteanul. (Iuda s-a despărţit de Hristos prin trădare, iar de ucenicii Săi prin spânzurare; el a pierit, nu pentru că Hristos l-ar fi umilit ori l-ar fi respins, ci pentru că el s-a îmbolnăvit de iubirea de arginţi; patima lăcomiei l-a făcut să iubească lucrurile cele trecătoare mai mult decât pe Hristos-Domnul, Cel netrecător şi veşnic.)

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să vedem mai ales grija păstorului pentru persoanele încredinţate lui spre păstorire. De aceea, Rugăciunea arhierească sau a Arhipăstorului Hristos este model de lumină şi sfinţenie pentru toţi arhiereii care sunt păstori de suflete, dar şi pentru toţi preoţii cu responsabilitate pastorală.

Iată încă un motiv pentru care Biserica a rânduit ca această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti şi duminica dinaintea sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh, să fie consacrată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic.

Credinţa Sfinţilor Părinţi de la Niceea

Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea, care erau ierarhi păstori ai preoţilor şi credincioşilor încredinţaţi lor, aveau datoria de a păzi dreapta credinţă ameninţată de rătăciri sau erezii, de vrajbă şi dezbinări. În vremea lor, foarte multă lume se rătăcise de la dreapta credinţă, urmând pe ereticul Arie din Alexandria care învăţa că Dumnezeu este numai Tatăl, iar Fiul nu este Dumnezeu adevărat, ci este doar o făptură îndumnezeită, un om sfinţit. De aceea, la Sinodul I Ecumenic, prin glasul celor 318 Sfinţi Părinţi, Biserica a mărturisit că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii (…) Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”. Deci El nu este făcut, adică nu este o făptură sau creatură, nu este un om îndumnezeit, ci este Dumnezeu Cel veşnic înomenit: „Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.

Sfinţii Părinţi mărturisesc că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, adică având aceeaşi fiinţă cu Tatăl, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Deci Hristos este mai întâi Dumnezeu, iar apoi devine om, este Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut Om în istorie. Aceasta este credinţa Sfinţilor Părinţi de la Niceea, iar mărturisirea lor formează primele şapte articole din Simbolul credinţei sau Crezul, pe care-l rostim la primirea Tainei Botezului, în timpul Sfintei Liturghii, precum şi la alte slujbe ale Bisericii.

Astfel, Sfinţii Părinţi ne ajută să înţelegem că păstrăm legătura cu Hristos Cel înălţat la ceruri doar dacă mărturisim dumnezeirea Lui. Dacă Hristos-Domnul nu ar fi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, tot ceea ce a făcut El pentru noi nu este mântuire adevărată, întrucât numai dacă Hristos este Dumnezeu adevărat şi veşnic poate dărui oamenilor viaţa veşnică, sfinţenia şi slava Preasfintei Treimi (cf. Ioan 12, 17-22).

În Rugăciunea arhierească, Mântuitorul spune că Lui I s-a „dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor” ( Ioan 17, 2). Hristos ne dăruieşte viaţa veşnică pentru că El este Dumnezeu veşnic viu. Dacă Hristos nu este Dumnezeu, spunea Sfântul Atanasie, El nu mă poate îndumnezei, dacă Hristos este doar un simplu om şi nu este şi Dumnezeu Cel veşnic, El nu poate dărui oamenilor viaţa veşnică.

Iată de ce lupta pentru dreapta credinţă este luptă pentru mântuire, pentru dobândirea vieţii veşnice sau comuniunea cu Preasfânta Treime. Nu orice credinţă este mântuitoare, ci numai dreapta credinţă sau credinţa ortodoxă, care înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate S-au făcut. Pentru că El este Dumnezeu, universul întreg s-a făcut prin El, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, întru El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16). Universul întreg este, aşadar, darul lui Dumnezeu-Tatăl pentru Dumnezeu-Fiul Care S-a făcut Om în univers, pentru a sfinţi umanitatea şi universul, ca să participe la viaţa şi bucuria Preasfintei Treimi. Scopul ultim al Înălţării lui Hristos la ceruri şi al Pogorârii Sfântului Duh în lume este acela ca lumea să participe la viaţa sfântă şi veşnică a lui Hristos Cel răstignit şi preaslăvit în împărăţia cerurilor (cf. Ioan 17, 24).

Crezul ortodox - lumina vieţii creştine

Această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti, prima după Înălţarea Domnului şi duminica dinaintea Pogorârii Sfântului Duh, ne cheamă să păstrăm dreapta credinţă, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai agitată, mai confuză şi mai săracă din punct de vedere spiritual. Să creştem copiii în dreapta credinţă, să mărturisim Crezul ortodox, aşa cum ni l-au dăruit nouă Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), şi cei de la Sinodul al II-lea Ecumenic, din Constantinopol (381), care au formulat cea de-a doua parte a Crezului. Crezul este mărturisirea universală a credinţei ortodoxe, în formă concentrată, iar apoi explicitată, tâlcuită în cărţile noastre de slujbă şi de teologie, în predică şi în toată lucrarea duhovnicească a Bisericii.

Trebuie să cunoaştem, aşadar, pentru a păstra dreapta credinţă, acest Crez. Trebuie să-l memorăm atât noi, cât şi copiii noştri. De asemenea, trebuie să avem în casa noastră cartea numită „Învăţătura de credinţă ortodoxă” sau, pe scurt, „Credinţa ortodoxă”, ca să înţelegem, să apărăm şi să promovăm credinţa ortodoxă. În această carte avem explicată învăţătura despre Sfânta Treime, despre Biserică, despre viaţa creştină, despre cei vii şi despre cei morţi, ni se lămureşte învăţătura despre nădejdea vieţii viitoare, despre „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, după cum mărturisim în ultimele articole din Crez.

Această duminică, dintre Înălţare şi Rusalii, ne îndeamnă să păstrăm dreapta credinţă, să creştem copiii şi tinerii noştri în dreapta credinţă şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu rătăcim de la credinţa ortodoxă, să nu ne lăsăm amăgiţi de secte ori învăţături înşelătoare, care ne îndeamnă să părăsim Biserica Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi.

Să ne bucurăm de dreapta credinţă ca de un mare dar

Pilda celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne arată că dreapta credinţă nu se menţine în izolare, ci ea este păstrată de Biserică şi în Biserică. Dacă ne rupem de Biserică, de gândirea şi vieţuirea sfinţilor, nu mai suntem dreptmăritori creştini, pentru că doar în comuniunea sfinţilor se poate păstra cu adevărat dreapta credinţă, „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

Noi păstrăm credinţa împreună, în comuniune, nu în mod sectar, izolat, despărţit. Deci, oricât am fi de inteligenţi, niciodată să nu tâlcuim Evanghelia, Sfânta Scriptură, în general, doar după părerea noastră proprie, ci împreună cu Biserica, împreună cu sfinţii din toate veacurile şi împreună cu păstorii sufleteşti, cu episcopii şi preoţii care păstoresc comunităţile de credincioşi pe calea mântuirii.

Dreapta credinţă este temelia mântuirii noastre, a dobândirii vieţii veşnice. Când pierdem dreapta credinţă, pierdem de fapt arvuna vieţii veşnice, pierdem calea mântuirii ca unire a omului cu Dumnezeu. Dreapta credinţă însă ne cheamă şi la dreaptă vieţuire, ne cheamă la pocăinţă, la ridicarea din păcate şi creşterea în virtuţi, în fapte bune, în milostenie, în ajutorarea semenilor noştri şi mai ales ne cheamă să transmitem Evanghelia iubirii Mântuitorului Iisus Hristos, prin cuvânt şi faptă, tinerei generaţii ca, din neam în neam, să mărturisim pe Hristos şi să avem nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice în El.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, să păstrăm dreapta credinţă, să ne bucurăm de ea ca de un mare dar ce trebuie apărat şi cultivat. Să creştem în dreapta credinţă şi în sfinţenia pe care ne-o dăruieşte ea, să avem bucuria deplină despre care vorbeşte Mântuitorul în rugăciuna Sa (Ioan 17, 13). Să trăim bucuria de a fi ortodocşi, de a fi dreptmăritori creştini ai Preasfintei Treimi în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a Mântuitorului Iisus Hristos.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române