Câte patimi, atâta lipsă de integritate

Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Evanghelia după Sfântul Apostol Matei ne prezintă imediat după capitolele 5-7, dedicate Predicii de pe munte, o serie de pericope focalizate în special pe vindecări (8, 1-9, 38), culminând în capitolul 10 cu chemarea Apostolilor și trimiterea lor la propovăduire „către oile pierdute ale casei lui Israel”. În această primă misiune încredințată Apostolilor, mandatul slujirii lor trebuia să fie legat de tămăduirea bolnavilor, curățirea leproșilor și de eliberarea celor demonizați de sub autoritatea puterilor cerești căzute. În acest context, pericopa din Duminica a 5-a după Rusalii, a Vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei (Matei 8, 28-34), ne aduce aminte de puterea Împărăției lui Dumnezeu, și anume că ea a descins pe pământ pentru a nimici lucrările diavolului și de a-l elibera pe om de sub autoritatea acestuia.

Mântuitorul Iisus le porun­cește Apostolilor să treacă pe celălalt mal, în partea estică a Tiberiadei, în Trachonitida, învă­țându-i că slujirea lor trebuie să fie totală și radicală, iar în acest sens, nici măcar cele mai sacre îndatoriri față de familie nu ar trebui să-i întoarcă sau să îi întârzie din slujirea Împărăției lui Dumnezeu (Matei 8, 18-22). În episodul trecerii mării Galileii este evidențiată dumnezeirea lui Iisus Hristos, Căruia I se supun până și „vânturile și marea”, la fel cum în Psalmul 106 este descrisă supunerea lor sub autoritatea lui Dumnezeu: „El a poruncit furtunii, și ea s-a făcut adiere și valurile ei au tăcut” (Ps. 106, 29).

Dumnezeirea lui Hristos, o evidență pentru demoni, nu pentru toţi gadarenii

Mirarea, uimirea ucenicilor - deși Sfântul Evanghelist Matei lărgește sfera auditoriului prin redarea termenului „oameni” - în fața acestei revelări, cu toate că ne focalizează atenția pe autoritatea Mântuitorului Iisus, subliniază în același timp și conștiența puterilor cerești căzute în fața apropierii lui Dumnezeu și a Împărăției Sale.

 Corabia a ajuns de cealaltă parte a Mării Galileii, în ținutul gadarenilor, populat în special de păgâni. Iisus, „întâmpinat” de doi oameni - ale căror suflete și trupuri erau stăpânite, posedate de demoni - și de o turmă de porci, îi vindecă pe cei doi demonizați cu prețul întregii turme de porci, un preț imens pentru un sat sărac. Sfântul Evanghelist Marcu afirmă că „erau ca la două mii şde porciţ” (5, 13).

Pericopa Evangheliei se focalizează pe două reacții față de prezența dumnezeirii Mântuitorului: pe răspunsul duhurilor căzute și pe cel al locuitorilor gadareni. Duhurile căzute recunosc dumnezeirea și autoritatea Mântuitorului: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (29). Iisus este numit Fiul lui Dumnezeu, iar acest accent este subliniat de întregul capitol 8 din Evanghelia după Matei. Cuvintele demonilor scot la lumină o anumită cunoaș­tere a iconomiei lui Dumnezeu de către duhurile căzute. Această primă venire a lui Hristos nu avea în vedere judecarea și alungarea definitivă în Adânc a acestora. Cu toate acestea, duhurile căzute recunosc că o astfel de vreme este hotărâtă de Dumnezeu și va veni peste ele. Iar Cel prin care se va face o astfel de Judecată este tot Mântuitorul și Domnul Iisus Hristos. El po­runcește nu numai vânturilor și valurilor, ci și lumii spirituale.

Recunoașterea dumnezeirii și autorității Mântuitorului este în continuare subliniată de rugămintea duhurilor căzute. Îna­inte de venirea lui Iisus, demo­nizații erau „foarte cumpliți” - ne spune Sfântul Evanghelist Matei -, „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Acum,  însă, toată această putere demonică pare resemnată și ascultătoare: „Iar demonii Îl rugau, zicând: «Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci»”. Mântuitorul Iisus avea să decidă ce vor trebui să facă duhurile căzute și, într-adevăr, ele nu au putut face nimic până când n-a venit încuviin­ța­rea Sa: „El le-a zis: «Duceți-vă»”. Pierirea turmei de porci în mare sub­liniază încă o dată scopul ultim pe care îl au întotdeauna duhurile răzvrătite: moartea.

Doi demonizați s-au vindecat, dar restul cetății rămâne sub stăpânirea celui rău

În contrast cu atitudinea și reacția demonilor, Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă reacția gadarenilor: „Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și iată toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Demonii și-au atins scopul. Aparent au pierdut de sub autoritatea lor pe cei doi îndrăciți, dar au prins în mreaja lor satul întreg. Pentru gadareni, a-L ruga pe Mântuitorul să plece din hotarele lor însemna respingerea singurei moda­lități pregătite de Dumnezeu pentru înfrângerea puterii împărăției întunericului.

Citind pericopa, ne aflăm în fața a două rugăminți adresate Mântuitorului. Pe de o parte, demonii Îl roagă să nu-i chinuiască înainte de vreme, iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „…să nu le poruncească să meargă în adânc” (Luca 8, 31), iar pe de altă parte, prin respingerea Mântuitorului, gadarenii Îi cer, în mod indirect, tocmai același lucru: să îi lase neeliberați, nevindecați și să meargă și ei „în adânc”. Dacă respingerea Mântuitorului avea să rămână permanent în inima lor, întregul sat urma să aibă ca destin final Adâncul. Din această pricină, Mântuitorul Iisus, în capitolul 25 al Evangheliei după Matei, prin scena judecății finale din ceasul de care demonii se tem acum, le zice celor care Îi refuză autoritatea și dumnezeirea Sa: „Duceți-vă de la Mine, bleste­maților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui!” (Mat. 25, 41). Mântuitorul Iisus îi avertizase deja pe ascultătorii Săi de acest pericol: „Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. Care este motivul pentru care se vor întâmpla acestea? Din pricina atitudinii lor de respingere a Mântuitorului și Domnului Iisus.

Cine nu preferă Împărăția cerurilor altor bunuri nu e liber

 Respingerea Mântuitorului din pricina pagubei materiale provocate dovedește o totală răsturnare în sistemul de valori al omului. Orice dependență, atașa­ment fie de ceva material, fie de orice relație, fie de visurile și planurile noastre, nu ne oferă libertate. Dimpotrivă, ne ține închiși, tensionați, frânți în exact lucrurile de care suntem atașați. În acest context, Iisus Hristos ne aduce aminte și nouă adevărul pe care l-a spus ucenicilor: Acela care nu găsește în Mântuitorul Iisus comoara pentru care este gata să vândă tot ce are ca s-o păstreze nu a găsit Împărăția lui Dumnezeu (Mat. 13, 44).

Ai curajul să renunți la atașa­mentele tale pentru a te bucura de binecuvântarea lucrării harului Împărăției lui Dumnezeu?