Cine este drept înaintea lui Dumnezeu?

Duminica a 33-a după Pogorârea Duhului Sfânt (a Vameşului şi a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga întru ­sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca și ceilalţi oameni, răpitori, ­nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, ­păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai ­îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Pășim astăzi pe o cale duhovnicească cu totul aparte. Începem acum una dintre cele trei mari perioade liturgice ale anului bisericesc, și anume perioada Triodului. Această perioadă debutează în această duminică și se desăvârșește în Sâmbăta cea Mare, la finalul săptămânii Pătimirilor Domnului.

Duminica de astăzi, care poartă numele unei pilde rostite de Mântuitorul, deschide calea celor zece săptămâni de urcuș duhovnicesc spre Taina Paștilor. Pornim pe drumul binecuvântat și începem să retrăim drama căderilor succesive ale oamenilor aflați în desprindere de Dumnezeu, suferind urmările atât de cumplite ale neascultării și ale întovărășirii cu șarpele. Călătoria spre Înviere se deschide acum, cu trei săptămâni pregătitoare, după care urmează șase săptămâni de post. Postirea noastră se cuvine a fi făcută după modelul Domnului, pentru a ne putea întâlni cu Domnul în post, pe cale, dar și în Înviere. Iar Mântuitorul postește cu rugăciune, dar și cu citirea Scripturii. Remarcăm acest lucru din dialogul pe care Hristos îl are cu ispititorul, la finalul celor patruzeci de zile de postire în pustie: cuvintele acestui dialog sunt, de fapt, citate din Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu, adus nouă de Mântuitorul, este hrana noastră pe tot par­cursul acestei perioade, iar pildele și învățăturile Domnului sunt lumini aprinse peste apele învolburate ale lumii.

O pildă profundă şi surprinzătoare

Pilda vameșului și a fariseului, familiară și îndrăgită de creștinii din întreaga lume, se deschide ­înaintea noastră astăzi, cu multele ei înțelesuri duhovnicești. La fel ca toate cuvintele Mântuitorului, și această pildă este, pe cât de simplă, pe atât de profundă și de surprinzătoare.

Avem înainte doi oameni care urcă la templu să se roage: un vameș și un fariseu. Vameșii erau acei evrei care, având mandat de la stăpânirea romană, strângeau impozitul datorat Romei. Doar că pe lângă acest impozit, ei percepeau și un comision, de cele mai multe ori exagerat. Iar acest lucru îi făcea pe vameși bogați, dar și foarte detestați de către cona­țio­nalii lor: îmbogățiți pe nedrept și mână în mână cu ocupantul păgân.

De cealaltă parte, fariseii erau „profesioniștii” religiei lui Israel, virtuoși și evlavioși. Riscul cu care se confruntau fariseii era acela de a fi ajuns actori în propria lor religie. Ei credeau că legea lui Dumne­zeu e o sumă de prescripții și o partitură pe care ei o pot interpreta desăvârșit, milimetric. Îi vedem pe fariseii din vremea Mântuitorului făcând chiar mai mult decât cerea Legea lui Moise. Ei posteau în mult mai multe zile și dădeau zeciuială din tot ceea ce câștigau, nu doar din grâu, vin și untdelemn. Iar aceste lucruri îi făceau să se ridice pe sine pe piedestal și acolo să își facă propria lor statuie. Vedem aceasta din cuvintele fariseului venit la templu să se roage, cuvinte care numai a rugăciune nu seamănă. El nu îi cere nimic lui Dumnezeu, ci îl anunță pe Dumnezeu cât de drept este el, cât de bun, de cuvios și de evlavios. Avem, deci, înainte, doi „profesioniști”: un profesionist al virtuții și un profesionist al fraudei - un fariseu și un vameș.

Vameşul cere ispăşire

Însă, pe când „profesionistul virtuții” ia distanță și, de pe propriul soclu, îi aduce la cunoștință lui Dumnezeu cât de drept este el în raport cu ceilalți, vameșul, conștient de starea sa și bătân­du-se în piept, se pune înaintea lui Dumnezeu. Acesta din urmă spune un cuvânt al cărui înțeles pare să ne scape nouă, celor de astăzi. Dacă privim în textul grecesc al Evangheliei, aici își face loc un cuvânt care apare rar în Scriptură și care poate avea și un altfel de sens: Dumnezeule, ispă­șire fă-Te mie, păcătosului! Cuvântul-cheie este, astfel, ispășire (nuanță subliniată și de părintele profesor Ioan Ică jr în cuvântul său rostit la această pericopă evanghelică). Iar la evrei Ziua ispășirii era o dată pe an, singura zi când arhiereul putea intra în Sfânta Sfintelor, în acea parte a templului în care era păstrat chivotul cu tablele legii, mana cu care s-a hrănit poporul evreu în pustie și toiagul lui Aaron.

Cei doi, vameșul și fariseul, s-au urcat la templu să se roage, pesemne la vremea rânduită pentru rugăciunea comună a poporului. Știm că la templu, în fiecare dimineață și seară evreii se adunau în rugăciune și de fiecare dată câte un miel era sacrificat și adus ardere-de-tot pentru păcatele neștiute ale poporului lui Israel. Acest miel, adus jertfă în fiecare zi pe marele altar al templului din Ierusalim, era semnul ispășirii, al împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Iar fumul acestei jertfe, împreună cu fumul de tămâie, care se ridica spre cer, era purtat de către preot în Sfânta, însemnând că rugăciunea și jertfa au fost primite de către Dumnezeu. Acesta era momentul de rugăciune pentru popor și acesta a fost momentul în care s-au regăsit, în pildă, cei doi, vameșul și fariseul.

Firul central este dreptatea prin jertfă

Însă, se pare că mai există un al treilea personaj al acestei pilde, după cum subliniază în cuvântul său rostit la această pericopă evanghelică părintele profesor Ioan Ică jr. Un al treilea personaj, tainic, dar esențial pentru a înțelege sensul profund al relatării Mântuitorului. Acesta este mielul, cel care era sacrificat pentru păcatele poporului exact în momentul în care cei doi se aflau la templu, ­înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce se pare că înțelege vameșul și nu înțelege fariseul este că figura centrală a acelui moment din zi și nu numai este mielul, și realitatea principală este ispășirea. Iar firul central al întregii pilde este mai mult decât problema smereniei, mai mult decât problema trufiei și a orgoliului, este problema dreptății. Pentru că fragmentul evanghelic așa se și deschide: și văzând Iisus că unii dintre cei de acolo se credeau drepți în ei înșiși și îi socoteau nimic pe ceilalți, le-a spus această pildă. Iar la sfârșit spune că vameșul s-a coborât de la templu făcut drept mai mult decât cel drept de profesie, care era fariseul. Tema centrală a pildei este, așadar, cea a dreptății. Cine poate sta drept înaintea lui Dumnezeu? Cuvântul Mântuitorului ne spune clar: nimeni. Nici va­meșul, pentru că era departe de a fi un drept. Nici fariseul, care își construiește el însuși propria dreptate și care este cu atât mai mult în afara dreptății lui Dumnezeu. Cine realizează dreptatea lui Dumnezeu? Mielul o realizează. Cum o realizează? Lăsându-se sacri­ficat, adus jertfă și ridi­cându-se, asemeni fumului, la Dumnezeu, împăcând poporul cu Creatorul său. Dreptatea lui Dumnezeu o realizează doar jertfa, doar cine știe să moară asemeni Mielului lui Dumnezeu, Iisus ­Hristos, doar cine înțelege astfel taina iubirii. Este limpede, astfel, faptul că nu noi ne facem drepți, ci Dumnezeu ne face drepți, prin sacrificiul Mielului. Suntem făcuți drepți, înțelegând că nu noi ne facem drepți, ci lipindu-ne de tainicul Miel, de iubirea Sa dusă până la capăt, dincolo de moarte.

Așadar, putem spune că personajul principal, purtat tainic de această pildă este Iisus Hristos, ascuns în forma mielului care murea în fiecare seară și în fiecare dimineață pentru păcatele ne­știute ale lui Israel. Același Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care se jertfește pe fiecare Altar de Biserică, la fiecare Sfântă Liturghie, Care dorește să se facă, mereu și mereu, nouă, tuturor, ispășire.