Credinţa celor milostivi ajută pe cel bolnav

Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)  Matei 9, 1-8

"În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi S-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci, unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele; atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi du-te la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând aceasta, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor."

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii evidenţiază în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de-a vindeca pe cei bolnavi. El vindecă pe un om paralizat, numit slăbănog în limbajul Evangheliei, însă, înainte de a-l vindeca, îi spune: "Îndrăzneşte fiule, ţi se iartă păcatele tale" (Matei 9,2). Domnul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul de păcate zicând: "ţi se iartă păcatele tale!", iar după aceea, puţin mai târziu, îi spune bolnavului paralizat: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi du-te la casa ta" (Matei 9,6). Iudeii se obişnuiseră deja cu minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Care "vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor" (cf. Matei 9,35). Însă unii dintre cărturarii iudeilor erau foarte contrariaţi în cugetul lor când au auzit că omul Iisus din Nazaret spune celui bolnav: "ţi se iartă păcatele tale", deoarece în credinţa iudaică numai Dumnezeu poate ierta păcatele oamenilor. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând gândurile lor, le-a zis: "De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?" (Matei 9,5). Şi apoi adaugă: "ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele" (Matei 9,6). Iisus Se numeşte pe Sine Fiul Omului, dar puterea de a ierta păcatele Îl arată că este Dumnezeu. Deci, Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor, a coborât pe pământ ca pe oamenii muritori să-i înalţe la cer, la viaţa veşnică. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte pline de semnificaţie duhovnicească: "Mulţimile se minunau şi slăveau pe Dumnezeu Care a dat o putere ca aceasta oamenilor" (Matei 9,8). Adică a dat oamenilor puterea de-a vindeca unită cu puterea de-a ierta păcatele.

De fapt, puterea însăşi de a ierta păcatele este o putere de vindecare şi de mântuire. Iisus Hristos Domnul a dăruit mai târziu această putere de iertare vindecătoare de suflet ucenicilor Săi, zicând: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18), după ce le-a dăruit mai întâi puterea de-a vindeca pe cei bolnavi (cf. Matei 10, 1: "Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă"). Deci, puterea dumnezeiască de a ierta păcatele a fost dăruită de Hristos Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei, Bisericii Sale. Astfel în Biserică primim iertarea păcatelor, prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii, iar vindecarea de boli se dăruieşte mai ales prin Sfânta Taină a Maslului sau a Ungerii bolnavilor.

Boala trupului, o pedagogie divină vindecătoare de suflet

Această Evanghelie ne mai arată însă şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a înţeles pocăinţa tainică a păcătosului bolnav. Oamenii păcătuiesc foarte des, dar nu se pocăiesc de păcate foarte des, sau nu se pocăiesc des de bunăvoie, din iniţiativă proprie. Însă Dumnezeu, în pedagogia Lui iubitoare de oameni şi vindecătoare de suflete, îngăduie ca pentru o vreme oamenii să fie lipsiţi de libertate, de sănătate, de bunuri materiale, de onoruri sociale, de prezenţa celor dragi sau de alte bucurii obişnuite. De aceea, uneori trecem prin necazuri, prin boli, prin încercări, care tainic ne îndeamnă să ne pocăim şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune, pentru că El este izvorul vieţii, al vindecării, al eliberării şi al mântuirii. Cuvântul "mântuire", în limba greacă (sotiria) şi în limba latină (salus), înseamnă însănătoşire, eliberare sau salvare dintr-o situaţie grea. Deci Iisus Hristos este Mântuitorul în înţelesul de Salvator sau Izbăvitor al nostru din starea de păcat, de boală şi de moarte. De aceea, în Sfânta şi Marea Vineri, cântăm după slujba numită Prohodul Domnului, la procesiunea cu Sfântul Epitaf: "Mergi la cer şi te aşează, lângă Tatăl Creator, Tu ce laşi în lume pace, Iisuse Salvator!"

Iisus, Duhovnicul şi Doctorul desăvârşit

Sfânta Evanghelie ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte nu numai starea fizică a trupului, ci şi starea spirituală a sufletului omului. El cunoaşte chiar şi gândurile ascunse ale celor care "cugetă cele rele în inimile lor" judecând pe alţii. Iisus Domnul cunoaşte nu numai boala slăbănogului adus la El pentru a fi vindecat, ci şi pocăinţa acestuia. El nu i-ar fi spus bolnavului: "îndrăzneşte fiule, ţi se iartă păcatele tale" dacă nu ar fi cunoscut că suferinţa cauzată de boală a trezit în acest bolnav pocăinţa, iar pocăinţa i-a întărit credinţa lui că numai Iisus îl poate vindeca. Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică numai când omul respectiv are credinţă în El şi în puterea Lui dumnezeiască vindecătoare. Aşadar, Domnul Hristos, unicul Duhovnic şi unicul Doctor desăvârşit, cunoscător nu numai al bolii trupului, ci şi al bolii sufletului, nu numai al păcatelor omului, ci şi al pocăinţei lui, iartă pe cel ce vine la El cu credinţă şi-l consideră fiu duhovnicesc, arătându-i astfel iubirea părintească milostivă a lui Dumnezeu. Totuşi, Iisus nu spune care sunt păcatele slăbănogului, pe care El le iartă, ci păstrează în taină felul păcatelor săvârşite de cel iertat. Iisus nu spune ce păcate a săvârşit cel care era paralizat, ci spune doar atât: "îndrăzneşte fiule, ţi se iartă păcatele tale". Hristos Duhovnicul şi Doctorul nu divulgă felul păcatului, pentru ca să nu umilească pe cel păcătos. El păstrează taina greşelilor celui suferind, pentru că acesta a venit la El în stare de smerenie, pocăinţă şi speranţă. Hristos Domnul nu diminuează demnitatea persoanei umane întristate, ci o salvează şi o înalţă, după ce aceasta a fost rănită de păcat şi de suferinţa bolii.

În cazul bolnavului din Capernaum, boala sa trupească văzută, adică paralizia, era semnul unei boli sufleteşti nevăzute, şi anume o robie a păcatului, o "legătură nedezlegată" a sufletului. Însă, prin pocăinţă, care în acest caz era una tainică, ştiută numai de Hristos-Dumnezeu şi de cel suferind, omul suferind dorea mult să poată schimba starea sa de boală în stare de sănătate, venind cu speranţă la Iisus Mântuitorul, Salvatorul, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Numai după ce i-a iertat păcatele slăbănogului, Mântuitorul îi spune acestuia: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!" Înţelesul adânc al acestor cuvinte simple ale lui Iisus ar fi următorul: după ce mai întâi te-am vindecat sufleteşte, acum te vindec şi trupeşte; de acum vei fi din nou om sănătos între oameni, pentru că te-a miluit Dumnezeu-Omul, Care ţi-a iertat sufletul şi l-a înălţat la demnitatea de fiu duhovnicesc al Său, după har, iar apoi ţi-a vindecat şi trupul, dăruindu-ţi libertatea de acţiune, mişcare şi comuniune cu cei din casă.

Evanghelia ne mai spune că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte dacă folosim sau nu încercările, necazurile sau bolile ca fiind prilej de pocăinţă şi apropiere de Dumnezeu ori, dimpotrivă, acestea devin pentru noi prilej de cârtire şi răzvrătire faţă de El. Acest bolnav paralizat din Capernaum este un om care s-a smerit prin suferinţă, s-a pocăit de păcate şi a devenit un om credincios, întrucât nu mai conta pe nimeni şi nimic, decât pe mila lui Dumnezeu. Probabil că încercase el, la mulţi doctori, să se vindece de boala trupului, dar nu a reuşit, deoarece avea nevoie mai întâi de vindecarea sufletului. De aceea, tainic îl aştepta Iisus Duhovnicul şi Doctorul să vină la El. Milostiv şi discret, Iisus Mântuitorul iartă şi vindecă, ridică pe cel căzut şi schimbă viaţa lui, dăruindu-i sănătate şi bucurie.

Credinţa celor ce ajută pe cel bolnav contribuie la vindecarea acestuia

Deşi textul ei este scurt, Evanghelia de azi mai evidenţiază încă un sens duhovnicesc, foarte folositor pentru viaţa credincioşilor din Biserică. Evanghelia spune că Iisus, "văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: îndrăzneşte fiule, ţi se iartă păcatele tale" (Matei 9,2). Evanghelia nu spune: "Iisus văzând credinţa lui", ci "văzând credinţa lor". Desigur, avea şi bolnavul credinţă, de aceea Iisus l-a numit "fiu", dar Evanghelia ne arată că Iisus a văzut mai întâi credinţa puternică a celor care l-au adus pe cel bolnav la El, şi de aceea i-a zis celui bolnav: "îndrăzneşte fiule, ţi se iartă păcatele tale", iar puţin mai târziu i-a zis: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta". Aşadar, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos preţuieşte mult credinţa celor care ajută pe cel bolnav, fiind credinţă unită cu iubire milostivă şi multă smerenie. Prin urmare, învăţăm că Dumnezeu preţuieşte mult credinţa celor din familia bolnavului, credinţa prietenilor lui, credinţa celor care îl ajută pe cel neputincios, credinţa tuturor celor milostivi şi solidari cu cel aflat în suferinţă. La credinţa milostivă şi smerită a acestora răspunde Dumnezeu cu iubirea Sa milostivă şi vindecătoare, dătătoare de iertare şi sănătate, de viaţă şi bucurie.

Într-un înţeles duhovnicesc, cei ce au ajutat pe cel bolnav să vină la Iisus reprezintă Biserica, adică pe toţi slujitorii şi credincioşii ei care ajută pe cei bolnavi. Văzând credinţa Bisericii Sale, Hristos-Dumnezeu dăruieşte vindecare sau alinare multor bolnavi care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi sau nu mai pot veni singuri la biserică, ci sunt aduşi de alţii, sau zac în pat acasă ori în spital. De aceea, la slujbele Bisericii sunt pomeniţi zilnic cei bolnavi, iar în aproape toate spitalele din România se află capele sau paraclise, pentru ca să se roage aici preotul de caritate împreună cu cei bolnavi, precum şi cei care vin să îi viziteze pe cei bolnavi. Evanghelia de azi şi rugăciunea Bisericii pentru cei bolnavi, inspirată de această Evanghelie, ne arată că avem nevoie nu doar de credinţa şi rugăciunea noastră proprie, ci şi de credinţa şi rugăciunea altora pentru noi. De aceea, trebuie să ne facem cât mai mulţi prieteni rugători pentru noi şi să dăm pomelnice la biserici şi mănăstiri pentru ca preoţii care slujesc aici să se roage pentru sănătatea şi mântuirea noastră. De asemenea, trebuie să-i învăţăm pe copii şi pe tineri să se roage pentru sănătatea şi mântuirea părinţilor, fraţilor, profesorilor şi colegilor lor, pentru bolnavi şi săraci, pentru orfani şi bătrâni, pentru toţi oamenii neajutoraţi. Când învăţăm să ne rugăm şi să lucrăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea altora, atunci avem de fapt o cultură sănătoasă a sufletului românesc.

Să fim solidari cu cei aflaţi în suferinţă

Când vedem că cineva bolnav fiind suferă mult, trebuie să ne gândim că şi noi am putea fi cândva într-o situaţie asemănătoare. Prin urmare, trebuie să arătăm iubire creştină celor suferinzi, să-i ajutăm, nu să-i judecăm. În faţa suferinţei altora să ne întărim în credinţă şi să sporim în iubire milostivă, rugându-ne cu smerenie şi speranţă pentru vindecarea lor. De fapt, din credinţă tare şi iubire milostivă s-au înfiinţat primele instituţii de caritate sau filantropie creştină. Astfel s-au născut primele bolniţe în mănăstiri, s-au creat primele spitale şi primele farmacii, s-au construit primele case de ajutorare a orfanilor, bătrânilor, bolnavilor, săracilor şi pelerinilor. Toate acestea sunt rodiri ale Evangheliei iubirii lui Hristos pentru oameni în lucrarea socială a Bisericii şi apoi a statelor creştine.

Dumnezeu îngăduie uneori încercări, între care şi bolile, ca noi să fim mai milostivi, mai ajutători, mai solidari şi mai sensibili la suferinţele altora. Când dăm o mână de ajutor celor bolnavi, săraci şi singuri, devenim şi noi milostivi şi iubitori de oameni ca Hristos Domnul. De fapt, dacă lucrează în noi Duhul lui Hristos, devenim mâinile iubirii lui Hristos, Care, prin noi şi prin alţi oameni, îi ajută pe cei suferinzi şi pe cei neajutoraţi. Astfel lucrând, noi trăim adevărul că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care prin lucrarea ei filantropică arată în lume iubirea milostivă a lui Hristos pentru oameni.

În această Duminică, a vindecării slăbănogului din Capernaum, ne gândim şi la mulţimea medicilor competenţi şi conştiincioşi, milostivi şi generoşi faţă de pacienţii lor, la mulţimea asistenţilor şi asistentelor medicale, la întreg personalul care în spitale şi în centre de tratament ajută pe cei bolnavi, unind ştiinţa medicală cu bunătatea lor sufletească, pentru a alina suferinţa şi a cultiva speranţa şi bucuria celor bolnavi.

Tuturor acestora să le arătăm multă preţuire şi să rugăm pe Dumnezeu să-i binecuvinteze, dimpreună cu toţi preoţii duhovnici care aduc pe cei bolnavi la Hristos, pentru vindecare sufletească şi trupească, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria Bisericii. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române