„Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei”

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus S-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceasta, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Întrucât în Sfânta Evanghelie din această duminică se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mântui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de mărirea Lui...!” (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.

„Însuşi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite”, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Rugăciunea „de aur”

Iubiţi credincioşi,

Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvântare şi a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm. De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a eliberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage singur. Rugăciunea în linişte şi singurătate este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai râvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gândul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi Rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a Se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decât cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

„Cu semnul crucii scăpăm de primejdie”

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi „rugăciunea minţii şi a inimii”. Iar, când suntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare.

În aceste momente, creştinii trebuie să repete Psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi „Rugăciunea inimii”.

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat”, adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă şi nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima, şi îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! Petru, atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!” „Vino!” i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, „văzând vântul cel tare”, s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mântuieşte-mă!” Iar Domnul l-a apucat de mână şi l-a mustrat: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”.

Doamne, dacă exişti, ajută-mă!

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!”

O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pământeşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mântuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!” nu voia mea, precum ne învaţă „Tatăl nostru”.

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, când se îneca: „Doamne, mântuieşte-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă, şi „Doamne miluieşte-mă!”

„Fără biserică, duhovnici buni, Spovedanie şi Împărtăşanie, vă veţi îneca!”

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mântui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!”

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mântuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără Spovedanie şi Împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mântuirea sufletului.

Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mântuitorul şi Salvatorul lumii! Mântuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.

(Părintele Cleopa ILIE - Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)