Credinţa puternică învinge încercările vieţii

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături duhovniceşti, folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos şi pe care Hristos o conduce.

În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce Se roagă El după săvârşirea minunii? Ca să ne înveţe să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor, dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi oamenilor.

Orice faptă bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.

Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune sau de iubire milostivă faţă de cei săraci, bolnavi, flămânzi, de fiecare om în care demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor, întrucât Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslăvit în ceruri Se smereşte pe pământ; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.

După ce a săvârşit minunea din iubire milostivă pentru cei flămânzi, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, prin rugăciune singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea civilizaţia contemporană individualistă "mulţimea însingurată".

Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei şi pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă de fapt o trăire a existenţei ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne învaţă că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta Treime.

Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că muntele este un loc de înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu Creatorul, Cel ce este mai presus de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuş duhovnicesc, la ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.

"Examenul" duhovnicesc al ucenicilor - lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, "i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt ţărm" (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în munte? Pentru că Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează că vântul era potrivnic direcţiei alese de ucenicii din corabie, iar valurile învăluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în mare primejdie. De obicei, cât timp totul merge bine şi realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine darul vieţii fireşti. Însă, uneori, vin şi vremuri de încercare sau probleme neaşteptate. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferinţa sau neputinţa noastră, nu vede El greutăţile noastre? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic în timp de noapte.

În acest sens, Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu vântul potrivnic şi cu valurile mari pentru a înţelege că uneori ei nu mai pot conta doar pe forţa proprie, deşi sunt pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind desăvârşit cunoscător al oamenilor, Domnul Iisus Hristos ştie şi care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsaţi singuri şi când trebuie ca El să vină spre ei ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că "la a patra strajă din noapte" (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopţii urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv, ca având valoare de simbol al luptei duhovniceşti. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape, ca şi peste uscat. El a făcut cerul şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început ucenicii, plini de teamă, din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de-a nu se scufunda în mare din cauza furtunii s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care venea spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-a zis: "Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la faţă, Sfântul Petru a zis: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin pe apă la Tine!" (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: "Vino!" (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării Lui

De ce a dorit Sfântul Petru să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a permis acest lucru neobişnuit şi chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: "Vino!", ci: "Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!" Se înţelege, aşadar, că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci întrucât voia să-I arate respect şi recunoştinţă lui Iisus pentru că vine să-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un oaspete este întâmpinat cu bucurie înainte de a intra în casă de cel care îl aşteaptă. Totuşi, Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, el a zis către Iisus: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă" (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea sa faţă de Hristos-Domnul.

Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: "Vino", acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în apă. Evanghelia spune: "Văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!" (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune "simţind Petru că vântul este tare", ci "văzând vântul tare", ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde în apă numai când a slăbit credinţa sa ca legătură vie şi directă cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară lumii pământeşti sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că atât timp cât credinţa noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credinţa sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în nesiguranţă, disperare şi teamă.

Iisus l-a mustrat pe Petru întrucât el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea "vântului tare" decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, Cel neclintit de vânt şi de valuri. În această privinţă, Evanghelia precizează că "Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru "necredinciosule", ci i-a zis "puţin credinciosule", adică: "om a cărui credinţă s-a împuţinat". În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat Lui, zicând: "Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" (Mt. 14, 33).

Într-adevăr, Iisus potoleşte furtuna şi salvează corabia pentru că El este Dumnezeu Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare mulţumită lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credinţă şi evlavie faţă de El, s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare - imaginea Bisericii în lume

Evanghelia citită astăzi mai are şi alte înţelesuri duhovniceşti, întrucât ea priveşte nu numai pe Sfântul Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci profetic ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. De altfel, în cartea "Constituţiile Apostolice" din secolul al IV-lea se spune că biserica lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Totodată, această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de încercare. Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos este aşteptat sau chemat şi vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, El potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care tulbură pe om. Dacă Îl chemăm pe Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: "Doamne, mântuieşte-ne! Doamne, scapă-ne!", atunci El vine la noi şi ne ajută. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării şi a speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că ieşirea din situaţii dificile nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiţi, profesionişti şi experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi, prin propriile lor forţe. În mod asemănător, oricât de mulţi şi vrednici slujitori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi păstori şi misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuţiilor şi ereziilor, cu valurile necredinţei sau ale indiferenţei spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salvează Biserica Sa când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.

Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o dăruieşte discipolilor Săi şi, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înţelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare a fi departe sau chiar absent, Hristos-Domnul ştie totuşi că avem nevoie de ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El, întrucât şi El vine permanent spre noi.

Aşadar, numai ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria credincioşilor. Amin!

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Text revizuit de autor în anul 2011.