Credinţa se arată în rugăciune, post şi iubire milostivă

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

În Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa credinţei, rugăciunii şi postului pentru viaţa noastră duhovnicească.

Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: "acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post", pe care le adresează Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, nouă tuturor, înţelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase şi mai ales de influenţa duhurilor rele în viaţa lui decât numai prin rugăciune şi post, virtuţi care izvorăsc din credinţă puternică.

Credinţa este legătura vie, liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru el. Credinţa este, în acelaşi timp, o cale sau un mod de cunoaştere a realităţilor veşnice, netrecătoare şi nevăzute, şi o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăţia cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12). În acest înţeles, Epistola către Evrei arată: "credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) precizează: "Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut".¹

Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credinţa este începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta. Acest adevăr ni l-a descoperit Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos zicând: "Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3), sau "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică" (Ioan 6, 47).

Forma cea mai vie de manifestare a credinţei în Hristos este iubirea faţă de El şi faţă de aproapele, iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale şi al vieţii veşnice la care a fost chemat de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creştinilor din timpul său: "Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor" (I Petru 1, 8-9).

De fapt, Mântuitorul Însuşi a arătat că toată învăţătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieţii veşnice se poate rezuma în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi a iubirii faţă de aproapele: ""Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Mai mare decât acestea nu este altă poruncă" (Marcu 12, 30-31).

Credinţa în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea faţă de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, "Stâlpul şi temelia adevărului" (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine şi ierurgiile, rugăciunile şi cântările Bisericii sunt în acelaşi timp izvoare şi roade ale credinţei în Dumnezeu şi ale iubirii faţă de El, iubire care se vede apoi în viaţa curată, trăită în sfinţenie şi fapte bune de ajutorare a semenilor noştri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos şi Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, la împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Două mari probleme pe care le întâlneşte Biserica în lucrarea ei de mântuire a lumii, şi mai ales în timpul nostru, sunt: pe de o parte, necredinţa sau indiferenţa religioasă, iar pe de altă parte, credinţele false sau rătăcite. Biserica trebuie, pe de o parte, să cheme fără încetare şi cu multă iubire pe toţi oamenii la mântuire prin dreapta credinţă, ştiind că "Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, ea trebuie să apere dreapta credinţă în faţa ereziilor sau rătăcirilor, pentru că nu este de ajuns să avem o credinţă religioasă oarecare, ci trebuie să avem dreapta credinţă sau adevărata credinţă.

Sfântul Apostol Petru avertizează şi el împotriva rătăcirii unora de la dreapta credinţă: "au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită. Şi din poftă de avere şi folosind cuvinte amăgitoare ei vă vor momi pe voi […]. Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului; părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit […]. Aceştia sunt izvoare fără apă şi nori purtaţi fără furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns (II Petru 2, 1-3 şi 14-17).

În acest sens, pentru a ne feri de rătăciri, trebuie să cunoaştem bine credinţa dreaptă sau credinţa ortodoxă. De aceea, Biserica noastră cheamă pe credincioşii ei la cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe.

Credinţa ortodoxă sporeşte prin rugăciune şi post

Dreapta credinţă nu este doar o simplă convingere intelectuală că Dumnezeu există şi că este atotputernic, bun, milostiv, iertător, drept, ci dreapta credinţă este o credinţă vie, lucrătoare prin rugăciune şi prin post, prin iubire smerită şi milostivă (cf. Galateni 5, 6). La acest fel de credinţă ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii.

Prin rugăciune se afirmă credinţa vie în Dumnezeu, ca legătură spirituală cu El. Cu cât se roagă omul mai mult lui Dumnezeu, cu atât se umple mai mult de harul Lui, de prezenţa Lui iubitoare, sfinţitoare şi vindecătoare. Când credinţa este însoţită de rugăciune şi post, omul nu contează numai pe propriile sale puteri, ci în primul rând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe harul Său.

Rugăciunea unită cu postul îl face pe om smerit şi transformă foamea şi setea de cele materiale în foame şi sete de Dumnezeu. Prin rugăciune multă unită cu post aspru omul se smereşte, iar când se smereşte, se umple de Sfântul Duh, adică se goleşte de egoismul său, şi ca atare se umple de iubirea milostivă şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. Deci, prin rugăciune multă şi prin postire dobândim prezenţa harului Duhului Sfânt. Duhurile necurate nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre, ci numai de prezenţa Duhului Sfânt în omul care se roagă stăruitor cu multă smerenie, după cum ne arată Patericul şi Vieţile Sfinţilor.

Prin postire, dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită şi milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudini şi stări duhovniceşti ale sufletului şi ale trupului.

Timpul postului rânduit de Biserică este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate şi de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăinţă pentru tot ceea ce am făcut rău şi, în acelaşi timp, este o perioadă de înviere, de înnoire şi de luminare a sufletului prin prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu în el. Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi şi ale Scrierilor Sfinţilor, prin Pocăinţă şi Spovedanie, dar, mai ales, prin Sfânta Împărtăşire euharistică, primită după o perioadă de pregătire duhovnicească intensă.

Rugăciunea unită cu postul sfinţeşte sufletul şi trupul

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează şi corpul ca să participe la viaţa spirituală a sufletului. De aceea, postul este însoţit de metanii sau închinăciuni mari şi mici. Trupul omului, fiind limitat şi trecător, se hrăneşte cu lucruri limitate şi trecătoare. Dar sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic, deşi este mărginit, totuşi nu este limitat material, ci în mod tainic tinde spre iubire infinită şi eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite şi trecătoare, din lumea terestră nu-i poate împlini dorinţa de-a iubi veşnic şi de-a fi iubit veşnic. Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului omului faţă de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea şi îl deturnează de la scopul său principal: comuniunea deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător. Aşa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veşniciei şi, ca atare, numai o iubire nelimitată şi o viaţă veşnică în Duhul Sfânt asigură libertatea şi creşterea adevărată a sufletului, pentru că "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor. 3, 17). De aceea, postirea, ca dezlipire sau detaşare a omului de bunurile materiale, limitate şi trecătoare, şi unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, înseamnă începutul libertăţii sale interioare, ca libertate pentru comuniune. Când omul uneşte rugăciunea cu postul, începe să simtă creşterea libertăţii sale interioare sau duhovniceşti. Foarte adesea, din cauza lăcomiei ori a preocupării exclusive sau excesive de cele materiale, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei este pentru om o tiranie interioară, o înrobire a sufletului într-un trup devenit "maşină consumatoare" de mâncăruri şi plăceri trecătoare şi limitate. Însă postul unit cu rugăciunea este tocmai încercarea duhovnicească a omului de a demonta, în mod liber şi conştient, determinismele înrobitoare ale patimilor egoiste şi de-a elibera iubirea de egoism. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire şi la iubire dezinteresată şi darnică. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forţată. De ce? Pentru că foamea de cele materiale nu a fost complet convertită prin rugăciune în dorinţă totală după Dumnezeu.

De aceea, fiecare posteşte cât poate. Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toţi, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrana materială trebuie totuşi să postească cel puţin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte şi fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii şi copiii nu pot posti deplin, întrucât trupul lor este mai puţin rezistent. Deci, intensitatea postului depinde de râvna spirituală şi de sănătatea omului. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât şi epuizarea fizică prin nechibzuinţă.

Întrucât toţi creştinii ortodocşi fac parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre ei să se roage şi să postească împreună cu Biserica. Acest înţeles bisericesc - comunitar al postului ca întâietate acordată dimensiunii spirituale a vieţii, adică hranei sufletului, este esenţial. În timpul postului reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi, a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinţilor, precum şi mai deasă spovedanie şi împărtăşire euharistică.

În Postul Adormirii Maicii Domnului citim zilnic Paraclisul Maicii Domnului

Amintim că ne aflăm în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care durează două săptămâni (1-14 august). Acest post este unul de cinstire a Maicii Domnului, care, potrivit Sfintei Tradiţii, a postit adesea, dar mai ales înainte de a se muta la viaţa cerească. Totodată, acest post ne cheamă la o intensificare a lucrării duhovniceşti în viaţa noastră, pentru o creştere duhovnicească în iubire faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, dar şi faţă de semenii noştri. Faptul că în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului, în ziua a 6-a, se prăznuieşte Schimbarea la Faţă a Domnului ne arată că scopul principal al vieţii Bisericii, pe care o reprezintă iconic Maica Domnului, este dobândirea luminii şi slavei neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu.

În această perioadă de post, Biserica îi adresează Maicii Domnului mai multe rugăciuni, deoarece, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a întrupat şi ne-a adus nouă mântuirea, iar ea a devenit pentru oameni grabnic ajutătoare, rugătoare nebiruită sau nerefuzată înaintea Fiului ei Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l citim sau îl cântăm în această perioadă, în fiecare seară, este o slujbă în care Fecioara Maria este înfăţişată ca fiind milostivă, apărătoare şi vindecătoare de boli, izbăvitoare din necazuri şi ispite, precum şi luminătoare a căilor noastre spre Hristos Domnul, Fiul ei Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat întru slavă.

Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, adică pământean, pentru ca pe noi pământenii să ne ridice la ceruri, să ne înalţe în slava Preasfintei Treimi. Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel nemuritor S-a făcut Om muritor, pentru ca prin Învierea şi Înălţarea Sa la cer să dăruiască oamenilor viaţa cerească veşnică. Maica Domnului este fiinţa umană cea mai apropiată de Sfânta Treime, deoarece prin ea Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor (cf. Luca 1, 35). De aceea, în cântările noastre bisericeşti, după lauda adusă Preasfintei Treimi, urmează o cântare adresată Maicii Domnului.

Maica Domnului este izvor de iubire milostivă şi bucurie pentru toţi oamenii

Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Maica Domnului într-un mod unic, adică mai mult decât pe toţi sfinţii, îngeri şi oameni, printr-o mulţime de cântări şi rugăciuni, pe care le-a dezvoltat mereu, întrucât a învăţat aceasta de la Arhanghelul Gavriil, care s-a închinat ei, a salutat-o şi a lăudat-o zicându-i: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!" (Luca 1, 28), dar şi de la Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care a numit-o "Maica Domnului meu" (cf. Luca 1, 43). Această frumoasă tradiţie, de a aduce cântări de laudă Preasfintei Fecioare Maria, se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor necontenit, pentru că şi mila Maicii Domnului sporeşte neîncetat, ea fiind apărătoarea celor fără de apărare, ajutătoarea celor fără de ajutor, ocrotitoarea văduvelor, a orfanilor, bucuria celor necăjiţi, călăuză celor rătăciţi, tuturor milostivire şi bucurie. Maica Domnului fiind izvor de bucurie pentru toată Biserica, o fericim şi o lăudăm zicând: "Bucură-te, cea prin care răsare bucuria!" (Acatistul Bunei Vestiri). Întrucât a născut Prunc pe Domnul nostru Iisus Hristos, ea este ocrotitoarea copiilor şi ocrotitoarea mamelor, care nasc şi cresc copii în dreapta credinţă. Ea este, aşadar, ocrotitoarea familiei. Însă, întrucât este şi Pururea Fecioară, Maica Domnului este şi ocrotitoarea fecioarelor, a surorilor şi maicilor, a fraţilor şi părinţilor din mănăstiri care trăiesc în feciorie. Fiind mamă de Preot - deoarece Hristos Domnul este Marele Preot sau Arhiereul veşnic -, ea este şi ocrotitoarea cinului preoţesc: arhiereilor, preoţilor şi diaconilor. Aşadar, ea este ocrotitoarea întregului cler şi a tuturor credincioşilor care caută mântuirea şi viaţa veşnică.

În mod deosebit, Maica Domnului este izvor de bucurie şi de iubire milostivă, de compasiune şi de consolare sau mângâiere arătată celor singuri, săraci, neajutoraţi, înstrăinaţi, izolaţi şi marginalizaţi. Ea este "iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubeşte nimeni", după cum se spune în Rugăciunea de la Acatistul Bunei Vestiri.

În această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului e bine să ne rugăm ei mai mult ca să ajute poporul nostru să aibă cât mai mulţi copii credincioşi, tineri credincioşi, în familii credincioase, precum şi cât mai mulţi lucrători înţelepţi în ogorul misionar al Bisericii şi în viaţa societăţii.

Să ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute pe toţi să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri în toate zilele vieţii noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

Note

1 Răspunsuri către Talasie, 33, Filocalia românească, vol. 3, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2009, p. 153.