Cuvântul vindecător

Evanghelia duminicii a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei) Matei 8, 24-34

24. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

25. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

26. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

27. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?

28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.

31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.

32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.

33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

34. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Câteva duminici la rând, începând cu a IV-a după Rusalii, sunt rânduite la Sfânta Liturghie evanghelii în care ni se vorbeşte despre felurite vindecări săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, duminica trecută aţi auzit despre minunea vindecării slugii sutaşului, în aceasta - despre vindecarea a doi îndrăciţi din ţinutul gherghesenilor, duminica viitoare vom auzi despre vindecarea slăbănogului din Capernaum etc.

Aceste vindecări, ca toate celelalte descrise în Sfintele Evanghelii, o dată cu binefacerea de moment, au avut darul să prevestească, de fapt, marea minune a vindecării neamului omenesc din boala robirii păcatului şi a morţii, cu un cuvânt, mântuirea.

„Sacro-terapii“?

Dorim să evidenţiem în cele ce urmează un dar al Bisericii, un medicament deosebit de preţios, prea puţin întrebuinţat: Sfintele Evanghelii. Am ales acest subiect constatând că, în ultima vreme, s-au înmulţit publicaţiile (cărţi, reviste, broşuri) care propun fel de fel de „terapii“ şi care, departe de a ne vindeca, ne pot agrava suferinţele, mai ales cele de ordin sufletesc. Este vorba atât de producţiile sectare, de toate nuanţele, cât şi ale unor pretinşi vindecători care se declară creştini ortodocşi, dar care, prin ideile pe care le profesează, se situează, de fapt, în afara creştinismului. Unii dintre ei vorbesc chiar de „sacro-terapii“, adică „sfinte-tratamente“. Trebuie să precizăm, însă, că întâlnim şi cărţi publicate de către unii slujitori ai bisericii, mai puţin avizaţi în domeniu şi grăbiţi în a da soluţii, care, sub pretenţia „sacro-terapiei“, seamănă confuzii, folosind şi un limbaj alambicat, plin de preţiozităţi. Conţinutul acestora nu-i altceva, însă, decât un amalgam de puerilităţi şi dulcegării.

Chiar şi cărţile unor filosofi creştini sunt contaminate câteodată de pericolul alunecării în ceaţă şi aproximări, atunci când sunt despărţite de duhul evanghelic. Spre exemplu, nu cu foarte mulţi ani în urmă a fost republicată o carte a lui Constantin Noica, intitulată „Şase maladii ale spiritului contemporan“ („Humanitas“, 1997), în care autorul descrie şase boli considerate mai grave în zilele noastre. Trebuie să facem precizarea că filosoful Noica merită toată preţuirea pentru viaţa exemplară şi pentru scrisul reprezentativ. Această carte, însă, dincolo de caracterul descriptiv (şi acesta destul de criptic, bolile enumerate purtând nume cifrate: catholita, todetita, horetita, acatholia, atodedia, ahoretia), nu vine, după opinia noastră, cu o soluţie, aşa cum era de aşteptat. Mai mult, însăşi descrierea este făcută într-un stil complicat, specific unei gândiri filosofice puţin accesibile. Este adevărat că ea se adresează unei anume elite, care poate fi chiar entuziasmată, pe bună dreptate, pentru profunzimea analizelor. Dar îi lipseşte acea simplitate caracteristică Sfintelor Evanghelii, despre care nu se poate spune că sunt lipsite de profunzime.

Salutăm, totuşi, aluzia pe care credem că o face Noica spre cele sfinte, inclusiv, deci, spre Evanghelii, atunci când spune la un moment dat: „Îi rămâne omului să-şi regăsească propria bogăţie spirituală... spre a recăpăta astfel, dincolo de spiritul exactităţii, câteva căi către adevăr, şi spre a se regăsi cu adevărat ca om al spiritului, iar nu ca laborant al lui...(p. 153).

Diagnostic şi tratament evanghelic

„Propria bogăţie spirituală“ nu înseamnă altceva, pentru noi ortodocşii, decât tezaurul păstrat în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. De aceea, deschizând Evangheliile, vom descoperi, în multe locuri, descrieri simple dar precise ale bolilor şi ale cauzelor acestora, totodată soluţii de vindecare ce nu dau niciodată greş. Astfel, vom observa că cele mai multe boli, dacă nu cumva toate, se găsesc în strânsă legătură cu păcatele. Iar acestea îşi au sursa, de cele mai multe ori, înăuntrul nostru. Mântuitorul o spune limpede, cât se poate de simplu: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule... Acestea sunt care spurcă pe om!“ (Matei 15, 19-20).

Iată un diagnostic precis, formulat în puţine cuvinte, dar suficiente pentru orice nivel de înţelegere. Ei bine, o astfel de inimă este otrăvită, bolnavă, care va îmbolnăvi întreg trupul şi sufletul acelui om, dar şi pe al celor din juru-i. Sau alt exemplu: „Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat...“ (Matei 6, 22-23).

Mântuitorul nu se rezumă, însă, la caracterul descriptiv al bolii şi al păcatelor. În Evanghelii întâlnim o sumedenie de „reţete“ de vindecare. Iată una dintre ele: „Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel care voieşte să se împrumute de la tine nu-ţi întoarce faţa ta... Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru Cel din ceruri...“ (Matei 5, 42-45). Reţinem, cu deosebire, acest medicament: rugăciunea pentru cei ce ne prigonesc, adică pentru vrăjmaşii noştri.

Terapia duhovnicească

Se cunoaşte că rugăciunea în sine, de orice fel, este aducătoare de mari şi multe binefaceri. Dar este, totodată, o cale preţioasă de vindecare, pentru cel care o face şi pentru cel pentru care se face. Sf. Ap. Iacov notează în această privinţă: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (5, 16). Cel angajat în rugăciune îşi creează, astfel, o stare duhovnicească benefică, plină de sfinţenie, bunătate şi pace. Prin lucrarea harului, această stare se transmite şi celui pentru care se roagă. Iar culmea acestei lucrări este rugăciunea pentru vrăjmaşi, izvorâtă din iubirea pentru vrăjmaşi, recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci când cineva se roagă sincer pentru cei ce-l vrăjmăşesc, a reuşit să scoată tot răul din propriu-i suflet, să alunge orice resentiment, să se manifeste ca un suflet lipsit de boală. Şi dimpotrivă, când cineva nu-i în stare să facă aceşti paşi evanghelici, înseamnă că a rămas în continuare bolnav. Aşadar, rugăciunea pentru vrăjmaşi, această „terapie“ duhovnicească întâlnită doar în Evanghelie, este unul dintre cele mai tari medicamente, pentru orice fel de boală.

Viziune superioară prin prisma Evangheliei

Îngăduiţi-mi, acum, să vă fac o confesiune personală. Sunt chemat deseori pe la casele creştinilor de vârstă înaintată pentru a-i spovedi şi a-i împărtăşi. Observ cu aceste prilejuri că de cele mai multe ori noptiera sau masa sunt pline de medicamente, prin care, desigur, cei suferinzi îşi alină durerile, uneori greu de suportat. Dar mă bucur când văd alături şi Sfânta Scriptură, o carte de rugăciuni, un Ceaslov etc. Mai ales Sfânta Scriptură, această farmacie duhovnicească atât de preţioasă! Sau, altă confesiune. Stând de vorbă cu diverşi oameni îmi dau seama din felul în care pun problemele, dacă sunt cititori şi următori ai Evangheliei sau nu. Căci indiferent de probleme sau necazuri, cineva care iubeşte Evanghelia va avea un mod superior de a vedea lucrurile, de a-i trata pe oameni etc.

Chiar bolnav sau sărac materialiceşte, omul cunoscător şi trăitor al Evangheliei este fericit sufleteşte, incomparabil mai fericit decât cel sănătos şi plin de avuţii, dar ignorant al cărţilor sfinte. Mare bucurie am când întâlnesc astfel de oameni! Dimpotrivă, când vorbesc cu cineva şi îmi dau seama că nu gândeşte sănătos, că nu trăieşte creştineşte, că este stăpânit de patimi sau că este rob al deprimării, al fricii, al superstiţiilor etc., de îndată sunt determinat să gândesc că acel om nu a citit Evanghelia sau a citit-o, dar o ignoră.

Medic şi pacient

Să luăm seama că de frumuseţea şi adâncimea învăţăturilor ei s-au minunat şi se minunează neamuri de pe întreg pământul! Noi avem dintru începuturi Evanghelia, din darul Domnului, ceea ce alte popoare, aparţinând religiilor necreştine, nu au încă. Oricât am fi de săraci materialiceşte, din punct de vedere spiritual suntem cei mai bogaţi oameni! Bogaţi în măsura în care, în deplina noastră libertate, vom lăsa a ne pătrunde în inimi cuvintele Domnului, minunatele Sale cuvinte, care hrănesc mai mult decât pâinea şi potolesc setea mai mult decât cea mai curată apă.

Iar dacă pentru multe din bolile trupeşti medicamentele farmaceutice se dovedesc neputincioase, în plan sufletesc nu există boală pe care Evanghelia să n-o poată tămădui. Sunt necesari doi factori, însă: un „medic“ iscusit, duhovnicul, şi un „pacient“ ascultător, creştinul adevărat.