Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37 În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa
Fiecare trebuie să-și urce Golgota
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-38 și 9, 1
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Odată înălţată, Sfânta Cruce umbreşte cu harul ei până dincolo de timpul pământesc, aşezând între noi şi veşnicie o scară a virtuţilor şi nevoinţelor duhovniceşti. Dată fiind importanţa cinstirii de care se bucură, Biserica a rânduit trei trepte consecutive pe care noi să păşim pentru a pătrunde cu inima tainele credinţei: Duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.
Vorbind mai cu seamă despre această mare Taină a restaurării noastre ca făpturi îndumnezeite şi pline de har, prin Sfânta Cruce suntem îmbrăţişaţi şi totodată cuprinşi de dragostea lui Dumnezeu, care S-a răstignit „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”.
Crucea lui Hristos şi crucea noastră
O primă lectură a textului scripturistic descoperă faptul că Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu evidenţiază dimensiunea personală a cuvântului „cruce”. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (v. 34). Pe de altă parte, înţelegem că întreaga existenţă omenească se descoperă sub semnul celor două cruci, care ne stau permanent înainte: Crucea Mântuitorului/ „Crucea Sa” şi crucea noastră. Astfel, în contextul acestor rânduieli liturgice pe care Biserica le aşază cu deosebire în jurul marelui praznic al Crucii, Îl vedem pe Mântuitorul cum ne poartă prin Crucea Sa de la moarte spre Înviere. Pe de altă parte, suntem conştienţi că numai asumându-şi roadele Crucii „firea omenească se restabileşte în modul ei adevărat de existenţă, omenescul actualizându-se şi întregindu-se numai prin şi în Duhul Sfânt. În atare caz, într-o fire ce-şi păstrează tăria în mod neschimbat, Duhul Sfânt rămâne statornic, iar omul nu mai cade în moarte, ci este ridicat în Înviere” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină, pp. 286-287).
Cât valorează un suflet?
Mesajul scripturistic din această duminică conține o referire particulară, proprie fiecărei persoane. Cel ce voieşte să vină după Hristos este în mod ireversibil cel care „se leapădă de sine”, „îşi ia crucea sa” şi Îi „urmează Mântuitorului”. În doar câteva cuvinte, Domnul defineşte cea mai înaltă treaptă a asumării personale. Descoperim astfel felul şi modul în care creştinul autentic străbate alături de Mântuitorul său Golgota vieţii pământeşti, pentru a ajunge la mântuire. De aceea, în registrul următor, Domnul Hristos vorbeşte despre cele două finalităţi ale acestui demers duhovnicesc: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (v. 35).
De aici aflăm care este rațiunea acestei jertfe şi pentru ce ar trebui să împărtăşim o astfel de experienţă. „Sufletul”, fiinţa noastră întreagă, este cu adevărat cel mai de preţ dar pentru omul înzestrat de Dumnezeu cu sentiment, raţiune şi voinţă. Lumea cu toate comorile ei nu valorează nimic în comparaţie cu sufletul omenesc. Acest lucru este confirmat de Mântuitorul la finele acestei pericope prin două întrebări retorice: „Căci ce-i va folosi omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (vv. 36-37).
Între „a câştiga” şi „a pierde”
Să zăbovim puțin asupra paradoxului dintre „a câştiga” şi „a pierde”. Despre „cine doreşte să-şi scape sufletul” putem spune că este departe de adevăratul câştig, întrucât până la urmă el „şi-l va pierde”. Despre cine este vorba în fapt? Aceştia sunt cei care, la vreme de mărturisire, caută locul cel mai ferit şi poarta cea mai lesne de deschis. De dragul vieţii pământeşti, dau la o parte povara lacrimilor pocăinţei, se dezbracă de haina smereniei, nesocotesc postul şi rugăciunea. Existenţa lor se limitează la a fi numai trup, la relații care împovărează sufletul. Acesta devine opac şi lipsit de transparenţă duhovnicească. Departe de dorul şi mângâierea lui Hristos, un astfel de suflet, deşi „scăpat”, se „pierde”. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aici despre „stăruinţa oamenilor după cele deşarte”. „Toţi merg pe calea cea largă, toţi se dau în vânt după lucrurile din lumea aceasta şi nicicând nu se gândesc la cele viitoare; toţi se zdrobesc necontenit să guste din plăcerile trupeşti şi lasă sufletele să se topească de foame; primesc în fiecare zi nenumărate răni şi nicicând nu simt relele în care trăiesc” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre vieţuirea după Dumnezeu“, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 261-262). Lângă ei îi aflăm pe cei care, pierzându-şi sufletul pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa, „îl vor scăpa”. Ei sunt mărturisitorii credinţei şi purtătorii cu voioşie ai crucii, după pilda Mântuitorului Hristos. Dacă Domnului nu i-a fost ruşine de Cruce, îmbrăţişând printr-însa întreaga noastră omenitate căzută, nici aceştia nu se ruşinează de mărturisire. Se lasă răstigniţi pentru Adevăr şi nu ezită nici o clipă să-l laude şi să-l mărturisească, după cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 16, 14). De aici se lămureşte ceea ce este de fapt „crucea noastră”. Ea nu este alta decât „Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”, care s-a făcut a noastră „prin alipirea de ea, prin faptul că ne-o asumăm şi o facem a noastră, prin faptul că viaţa noastră întreagă se lasă modelată, transformată de Hristos, de puterea Jertfei şi Învierii Lui. Căci Crucea lui Hristos lucrează în noi răstignirea (moartea) faţă de lume, cu tot ceea ce înseamnă «lumea» ca realitate a păcatului, ca domeniu (împărăţie) al celui rău, şi «învierea vieţii», adică împărtăşirea de viaţa cea dumnezeiască a lui Hristos Cel înviat” (pr. prof. dr. Vasile Mihoc, `Predici exegetice la duminicile de peste an~, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 245).
Răsplata şi jertfa mărturisirii
În ultima parte a cuvântării Sale, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre adevăraţii mărturisitori şi despre cei care „se vor ruşina” să mărturisească Adevărul (v. 38). El arată astfel că în funcţie de mărturisirea fiecăruia se va găsi răspuns de apărare la Scaunul de Judecată. Cuvintele şi Persoana Mântuitorului fac notă distinctivă în mijlocul „acestui neam desfrânat şi păcătos”. Din primele veacuri creştine şi până astăzi, Biserica a fost supusă unui asalt permanent. De la persecuţii la erezii, de la prigoană şi defăimare la nedreptăţile de tot felul, ispita boldului secular a câştigat pe mulţi cu viclenie. Unora crucea li s-a părut prea grea, fiindcă sufletul le era prea lipit de cele pământeşti. S-au adâncit în necunoaștere şi, ruşinându-se de Dumnezeu, au rătăcit cărarea spre mântuire. Şi cu toate acestea, „sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1). Ei sunt cei care, vieţuind încă în trupuri stricăcioase, vor da și ei mărturie despre Adevăr, despre Cruce şi despre Înviere.