Formalismul oprește accesul la esența Legii

Duminica a 27-a după Rusalii (Vindecarea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul.

Evanghelia de astăzi ne prezintă una din vindecările minunate săvârșite de Mântuitorul Hristos, dar și o discuție destul de aprinsă pe care Acesta a purtat-o cu mai-marele sinagogii în care s-a petrecut minunea. Nu se precizează în ce localitate se găsea sinagoga în care învăța Iisus într-o zi de sâmbătă. La un moment dat, a zărit acolo „o femeie care de 18 ani avea un duh de neputință și era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum” (Luca 13, 10-11). Nu se dă nici un amănunt cu privire la vârsta, starea socială sau localitatea din care provenea femeia respectivă. Fără ca ea să Îl roage să o vindece – poate nici nu știa cine este –, Iisus o chemă lângă El, își puse mâinile peste ea, adresându-i cuvintele: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta” (Luca 13, 13).

Această vindecare printr-un singur cuvânt, dar și prin punerea sfintelor Sale mâini, a provocat reacția mai-marelui sinagogii, care a protestat în fața lui Iisus și a mulțimii de față, declarând că numai în cele șase zile lucrătoare ale săptămânii se pot face vindecări, nicidecum sâmbăta. Însă Mântuitorul i-a replicat, arătându-i că oricare dintre cei de față era obligat, prin forța lucrurilor, ca și în ziua de odihnă, în ziua sâmbetei, să se îngrijească de hrana și apa necesară animalelor pe care le avea. Dacă așa stau lucrurile și îngrijindu-te de acestea nu încalci prevederile Legii Vechi, nu era oare firesc ca Hristos Domnul, Cel ce a venit în lume „ca lumea viață să aibă”, să o vindece pe acea femeie în zi de sâmbătă? Replica Mântuitorului a avut darul de a potoli „zelul” sau, mai corect spus, bigotismul și formalismul mai-marelui sinagogii și al celor care îi împărtășeau părerea. Aceștia au plecat rușinați, în timp ce mulțimea celor de față „se ­bucura de toate faptele slăvite de El” (Luca 13, 17).

Fără bigotism în serbarea Duminicii ca zi de odihnă

Două învățături fundamentale se desprind din pericopa evanghelică de astăzi. În primul rând, trebuie să reflectăm asupra poruncii a IV-a din Decalog, care cere respectarea zilei de sâmbătă ca zi de odihnă. Biserica Creștină a rânduit însă ca zi de odihnă și de rugăciune Duminica, fiindcă atunci a înviat Hristos din mormânt, în aceeași zi S-a arătat Apostolilor și tot duminica S-a revărsat Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli la Cincizecime, când s-au botezat primii creștini, întemeindu-se astfel în chip văzut Biserica Creștină. Acestea au fost motivele care au făcut pe primii creștini să se adune pentru rugăciune și frângerea pâinii tot în prima zi a săptămânii.

Ne punem întrebarea: oare noi, creștinii de azi, cum ar trebui să prăznuim această zi? Oare trebuie să ajungem și noi la bigotismul de care dădeau dovadă cândva evreii? Viața de toate zilele ne arată că acest lucru este de nerealizat. Ce s-ar întâmpla dacă un medic chirurg ar refuza o operație de maximă urgență într-o zi de duminică? Ce e mai de preț: viața unui om sau interpretarea prea rigoristă a unui text biblic? Fără îndoială că un doctor care salvează o viață de om, indiferent în ce zi, este un creștin adevărat și un om adevărat, care-și pune sufletul pentru semenii săi, iar reușita operației lui poate fi considerată o adevărată rugăciune de mulțumire adusă lui Dumnezeu. Există în zilele noastre atâtea sectoare ale vieții sociale care trebuie să funcționeze fără întrerupere, în primul rând pentru folosul nostru, al oamenilor. În această situație, munca unor anumiți semeni ai noștri nu trebuie considerată ca o încălcare a învățăturii Bisericii, care ne cere să respectăm această zi. Adevăratul creștin, pus într-o situație ca aceasta, va ști să suplinească absența lui de la biserică printr-o rugăciune rostită în taina sufletului său, ori printr-o faptă de ajutorare față de un semen aflat în suferință. Ceilalți însă, care se bucură de odihnă după o săptămână de muncă, au îndatorirea morală de a fi prezenți în casa Tatălui Ceresc spre a-I mulțumi pentru tot ce le-a dăruit, dar și pentru a încerca să-și vindece gârbovia sufletească.

Răul și întunericul spiritual nu au ce să caute în viața creștinului

Un alt aspect ce se desprinde din pericopa evanghelică de astăzi, strâns legată de modul în care un adevărat creștin trebuie să prăznuiască ziua de duminică, privește comportamentul femeii gârbove după vindecarea ei. Sfântul Evanghelist Luca relatează că ea slăvea pe Dumnezeu pentru izbăvirea ei din neputință. Asupra acestor cuvinte ar trebui să medităm astăzi, fiindcă noi, creștinii, ar trebui să slăvim neîncetat pe Hristos prin viața și faptele noastre. În Epistola Sfântului Apostol Pavel către creștinii din Efes sunt prezentate o seamă de îndatoriri pe care trebuie să le respecte orice creștin. Apostolul ne cere „să ne întărim întru Domnul”, ca să putem sta împotriva uneltirilor diavolului, „având mijlocul nostru încins cu adevărul, îmbrăcați în platoșa dreptății și luând asupra noastră pavăza credinței”. În același text, Sfântul Apostol Pavel menționează că lupta trebuie să fie purtată „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății” (cf. Efes 6, 10-17). Aceste lucruri sunt actuale și azi. Creștinii sunt chemați să lupte împotriva „întunericului” și a răutății acestei lumi a întunericului. Din nefericire, întunericul este foarte mare, greu de pătruns și, cu atât mai mult, greu de risipit. S-a răspândit peste întreg pământul și din nefericire și peste țara noastră, iar duhurile răutății care apasă peste întreaga suflare omenească îmbracă astăzi forme de mare diversitate: războaie între popoare, desfrâu sub toate aspectele, corupție, minciună, lene, dezinteres față de problemele societății. Se vorbește mereu la noi de refacerea economică sau materială a țării, dar prea puțini sunt conștienți că aceasta este con­diționată de refacerea noastră moral-spirituală. Nu știm cum să ne îndreptăm pentru că nu-L cunoaștem pe Iisus Hristos. Numai când Îl vom regăsi cu toții pe Mântuitorul Hristos, Lumina lumii, vom putea ieși din întuneric la lumină și din moarte la viață. Să ne îndreptăm deci neîncetat gândurile și nădejdile noastre spre Hristos, Izvorul vieții, ori de câte ori ne simțim sufletul împovărat de păcate, să aducem la El și pe alții care poate Îl tratează cu indiferență, să cădem în fața icoanei Lui și să-L rugăm să ne vindece de toate suferințele fizice și sufletești. Și dacă ne vom ruga cu stăruință, vom auzi același glas mângâietor care a dat sănătate și femeii gârbove. Vom simți și noi mâna atotputernică a Mântuitorului, mâna pe care El o întinde în chip tainic tuturor celor care au nevoie de ajutorul Lui, gârboviți de rele, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, pentru a ne izbăvi din păcate și suferințe, ca să ne ridicăm prin El din întuneric la o viață nouă de lumină și de har.