Împărăția pregătită de la întemeierea lumii

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

Suntem în a treia duminică a Triodului, a perioadei de 10 săptămâni de pregătire pentru praznicul Învierii Domnului. În această duminică, Sfânta Evanghelie de la Matei ne prezintă o altă parabolă, cea a Înfri­co­șătoarei Judecăți. Prin această parabolă, Hristos încearcă să le descopere ucenicilor Săi ceva din cele ce se vor întâmpla la sfârșitul veacurilor. Parabola se află în Sf. Evanghelie de la Matei capitolul 25 și face parte din Marea cuvântare eshatologică (Marea cuvântare despre sfârșitul lumii). După o dispută aprinsă cu cărturarii și fariseii, Hristos iese din Ierusalim urmat de ucenicii Săi. Le arată zidurile mărețe ale cetății și le spune: „Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Matei 24, 2). Auzind această profeție, ucenicii devin curioși și întreabă: „Spune-ne nouă când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” (Matei 24, 3).

Mântuitorul rostește așadar o lungă cuvântare în care vor­bește despre două evenimente. Primul este dărâmarea zidurilor Ierusalimului, eveniment istoric împlinit nu la mult timp după această profeție, în anul 70 d. Hr, la 40 de ani după profeție, atunci când stăpânitorii romani au recucerit Ierusalimul și au trecut cu plugul peste cetate pentru a nu se mai cunoaște locul ei. Mântuitorul le spune ucenicilor să se roage ca aceasta să nu se întâmple iarna sau sâmbăta, cei din Iudeea să fugă în munți, iar cel care va fi la țarină să nu se întoarcă să își ia haina (Matei 24, 16-18). În paralel cu acest eveniment istoric, Mântuitorul vorbește despre sfârșitul lumii și despre cea de-a doua venire a Sa întru slavă. Le spune că vor fi multe semne: războaie, foamete, ciumă, cutremure, hris­toși mincinoși care să anunțe a doua venire. Îi avertizează să nu creadă, ci să aibă răbdare (Matei 24, 6-13). Le vestește și un ultim semn: „Se va propovădui această Evanghelie a Împărăției în toată lumea, spre mântuire la toate ­neamurile și atunci va veni sfâr­șitul” (Matei 24, 14). Mai departe îi îndeamnă să privegheze și să se roage, căci nimeni nu știe când va veni sfârșitul lumii. Acesta nu va fi anunțat, nici pregătit, precum se arată fulgerul de la răsărit până la apus (Matei 24, 27). Pentru a explica această venire neașteptată, Hristos ros­tește mai multe parabole: cea a celor zece fecioare (Matei 25, 1-13), cea a talanților (Matei 25, 14-30) și cea a Înfricoșătoarei Judecăți (Matei 25, 31-46).

Am înțeles din această parabolă că este descoperirea unei realități mărețe și teribile. Căci Hristos, Cel care a venit întâia dată sub chipul unui Prunc smerit, care a avut nevoie de ocrotirea părinților, acest Hristos va veni a doua oară întru slavă. Atunci va fi sfârșitul acestei lumi așa cum o vedem, va fi transfigurarea ei, va fi începutul Împă­răției celei veșnice a lui Hristos împreună cu sfinții Săi.

Parabola spune că Hristos va veni înconjurat de sfinții îngeri și va ședea pe scaunul de judecată și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Dacă citim tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur la această parabolă înțelegem că nu este vorba de capre, ci de țapi, și înțelegem astfel mai bine acțiunea păstorului. Păstorul desparte oile de țapi pentru că nu îi poate ține împreună și nu îi poate păstori împreună. Dreptul Judecător îi va despărți pe unii de alții după criteriul faptelor bune față de aproapele: de-a dreapta vor sta cei care au împlinit aceste fapte, l-au hrănit pe cel flămând, i-au dat de băut celui însetat, l-au primit pe străin, l-au îmbrăcat pe cel gol, l-au cercetat pe cel bolnav sau în temniță. Iar de-a stânga cei care nu au făcut aceste fapte. Auzim apoi sentința: „Veniți binecu­vântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Atunci, la sfârșitul veacurilor se vorbește despre o Împărăție pregătită de la întemeierea lumii. Oare ce s-a întâmplat la întemeierea lumii? Dumnezeu a creat această lume, toate pe care le vedem, iar în ziua a șasea l-a creat pe om. „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră.... Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1, 26-27). Știm că această creare a omului după chipul lui Dumnezeu se referă la darurile cu care Dumnezeu l-a împodobit pe om - inteli­gență, voință, libertate. Dar se mai referă și la modul cum Dumnezeu Însuși există, o Treime de Persoane aflate într-o comuniune desăvârșită. Omul a fost creat să existe în această comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi. Împărăția gătită de la întemeierea lumii este această Împărăție a comuniunii omului cu Dumnezeu și cu semenii. La Judecată, vom auzi că cei care i-au cercetat pe frații aflați în neputințe vor intra în această Împărăție. Cei care i-au ajutat pe semeni s-au arătat chip al lui Dumnezeu împlinit, chip luminat de dragoste față de Dumnezeu și semeni, oameni care au împlinit menirea pentru care au fost creați. Comu­niunea cu Dumnezeu se verifică în comuniunea cu semenii. Fapta cea bună față de semeni este descoperirea dragostei noastre față de Dumnezeu, care prinde realitate în dragostea și grija față de semeni. Împărăția cea gătită de la întemeierea lumii este tocmai această regăsire a celor care au căutat și au împlinit comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

Această comuniune o căutăm în Biserică. Prin Sfintele Taine ne redescoperim, ne luminăm chipul pe care l-am întinat prin păcat. De aceea, comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii pe care o vom descoperi la sfârșitul veacurilor se referă la comuniunea pe care o trăim deja în Biserică cu Hristos și cu semenii. La sfârșitul veacurilor se vor da pe față faptele noastre bune, ale comuniunii cu Hristos și cu semenii. Cei care le-au împlinit vor intra în Împărăție.

Parabola se numește a Înfrico­șătoarei Judecăți. Aceasta se referă la cei care nu au împlinit aceste fapte. Sunt revoltați: „Doamne, când Te-am văzut străin sau însetat sau flămând sau gol sau în temniță și nu ți-am slujit?” (Matei 25, 44). Altfel spus, dacă Te-am fi întâlnit, am fi făcut-o, când Te-am întâlnit și nu am făcut-o? Răspunsul Mântuitorului, a Dreptului Judecător, este foarte clar: „Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 45). Hristos le spune că au avut șansa să Îl vadă pe chipul fratelui în suferință. Dacă nu Îl vedem pe Hristos pe chipul fratelui în suferință, atunci nu ne pasă nici de Dumnezeu, nici de semen. Și atunci, chipul lui Dumnezeu cu care am fost creați nu mai este luminat, nu ne mai putem afla în Împărăția gătită de la întemeierea lumii, căci ne aflăm cu chipul întunecat, ne-am alterat modul cum am fost creați de Dumnezeu. Sentința este teribilă, este pedeapsa propriei noastre con­științe, pentru că L-am refuzat pe Dumnezeu și pe semen. Singurătatea pe care am cultivat-o în această lume se va înveșnici. Trebuie să remarcăm că nu există mijloc, poziționare între dreapta și stânga. Aceasta înseamnă că ori alegem comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, ori o refuzăm și ne aflăm înde­părtați de Împărăție.

Ne întoarcem la semnul pro­fețit de Hristos că se va vesti această Evanghelie la toată făptura și atunci va veni sfârșitul. Sfârșitul va veni când nimeni nu va avea cuvânt de dezvinovățire că nu a primit vestea mântuirii, că nu L-a putut întâlni pe Hristos. Nu există necunoaștere a lui Hristos sau ignoranță, ci există primire a lui Hristos sau refuz al Lui. Dacă privim lumea noastră, care revendică o anumită indi­ferență față de Hristos, descoperim același lucru, că sub masca indiferenței se ascunde de fapt refuzul, alungarea lui Hristos.

Așezarea acestei parabole în această duminică are legătură cu pregătirea noastră pentru Paști. Pregătirea noastră se referă la recunoașterea îndepărtării noastre de Dumnezeu și la îndemnul de a ne întoarce către Dumnezeu, ca fiul risipitor. Îndemnul Evangheliei de astăzi este la priveghere și pregătire. Un părinte din Pateric este întrebat de un ucenic: Cu cât timp înainte de moarte trebuie să mă pregătesc? Cu un ceas, răspunde părintele. Și cum voi ști când va fi acel ceas? Aceasta este taina vieții, căci nu știm, răspunde din nou părintele. Pregătirea trebuie să înceapă imediat. Nu este important când, ci cum ne va afla acest eveniment. Nu este importantă lungimea zilelor, ci starea cum ne va găsi dreapta judecată. Pregătirea noastră nu trebuie să fie fără avertismentul că se poate întâmpla curând și trebuie să fim pregătiți. Orice perioadă a postului este această pregătire pentru trecerea noastră din această viață și prezentarea la Judecată cu nădejdea că vom auzi cuvintele „Veniți binecu­vântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).