Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Inconsecvența omului și statornicia Domnului

Inconsecvența omului și statornicia Domnului

Un articol de: Silviu Tudose - 09 Apr, 2017

Duminica a 6-a din Post

(a Floriilor)

Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei“. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, înainte de Pătimirile Sale, este relatată de toți cei patru evangheliști. Ne surprinde de fiecare dată atitudinea poporului care L-a întâmpinat la porțile cetății cu stâlpări și cu strigăte de bucurie. Tot de fiecare dată îi judecăm poate pe aceia pentru atitudinea lor, acuzându-i de inconsecvență. Este adevărat că, din cele petrecute în următoarele zile după intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, trebuie să reținem cât de schimbători pot fi oamenii, care astăzi sunt alături de tine, lăudându-te, iar peste puțin timp îți pot dori chiar moartea.

Ce aștepta poporul de la Iisus?

Poporul care L-a întâmpinat cu entuziasm vedea în El salvatorul pe care îl așteptau. Știau că este din neamul lui David, auziseră despre sau văzuseră minunile pe care le-a săvârșit, îndeosebi cea mai recentă, aceea a învierii prietenului Lazăr, fratele Martei și al Mariei, cel mort de patru zile. Contextul era așadar prielnic începutului unei adevărate revoluții de eliberare a poporului evreu de sub robia romană.

Oamenii, cunoscători pe atunci ai Scripturilor, își aduceau aminte de sfințirea templului și de întâmpinarea lui Iuda Macabeul, vrednicul rege care condusese poporul cu două veacuri ­înainte, când „stâlpări şi ramuri frumoase, precum şi finici având, laude aduceau Celui care îi învrednicise să sfinţească templul“ˮ (2 Macabei 10, 7).

Erau foarte mulți, pentru că participau la pelerinajul premergător sărbătorilor pascale din cetatea sfântă, pe care erau datori să-l facă toți anual.

Între ovații și strigăte de ură

Când L-au văzut pe Iisus intrând în Ierusalim și împlinind profeția lui Zaharia, care spune despre Mesia că va veni „smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei“ (Zaharia 9, 9), erau convinși că El este Izbăvitorul mult așteptat, care le va oferi eliberarea de sub jugul roman. De aceea îi strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ (Ioan 12, 13).

Între cei prezenți, cu sigu­ranță tăcuți acum, se aflau și mai-marii religioși ai poporului evreu. Simțind amenințat statutul lor și neînțelegând că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Mesia Cel adevărat, roși fiind de invidie, aceștia uneltesc împotriva Lui, încercând și reușind în scurt timp să schimbe direcția entuziasmului poporului în ură.

În tot acest context, Mântuitorul rămâne îngândurat și trist. Evanghelistul Luca ne spune că, atunci când se apropia de Ierusalim, „a văzut cetatea și a plâns pentru ea“ (Luca 19, 41). Dumnezeu plânge pentru om, pentru că știe cât de schimbător este. Știe că oamenii care acum răgu­șesc strigându-i „Osana!“ vor schimba imediat lauda în osândire la moarte. Știe că poporul are cu totul alte năzuințe și așteaptă împlinirea lor în cu totul alt mod decât cel pe care îl propunea El.

Mântuitorul plânge acum pentru că știe ce va urma. Vede agonia din Ghetsimani și sudoarea de sânge, vede vinderea de către ucenicul Său și arestarea, vede judecata nedreaptă și batjocura la care va fi supus, îi vede pe ucenici fugind care mai de care, abandonându-L. Simte spinii coroanei, șiroaiele de sânge de pe Sfânta Lui Față, piroanele care-i vor străpunge mâinile și picioarele sau setea de pe Cruce. Știe însă și ce va urma după Cruce și ce se va întâmpla cu Ierusalimul și cu întreaga lume, în care oamenii se entuziasmează, dar sunt neputincioși și incon­secvenți. De aceea, îi avertizează pe ucenici și pe noi toți, de altfel, că „a venit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit!“ (Ioan 12, 23).

Florii căldicele?

Tot ceea ce am spus până acum poate părea valabil pentru contemporanii Domnului, cei care L-au condus în cetatea sfântă atunci. Ar fi o amăgire să credem că ceea ce au trăit ei nu ne privește și pe noi.

În fiecare an, retrăim intrarea Domnului în Ierusalim și provocarea de a nu cădea în ispita celor care s-au entuziasmat, dar L-au părăsit la scurtă vreme. Entuziasmul nostru de astăzi îl manifestăm prin participarea la Sfânta Liturghie, prin aducerea la biserică și ducerea apoi acasă a ramurilor înverzite și prin îndulcirea prilejuită de dezlegarea la pește. Cei care poartă nume de flori sunt felicitați și se simt sărbătoriți pentru că, la un moment dat, duminica aceasta a fost numită „a Floriilor“.

Cred însă că această zi, a intrării Domnului în Ierusalim, este începutul Pătimirilor Sale, iar bucuria noastră trebuie să fie una reținută. Este ziua în care suntem chemați să începem să fim cu adevărat alături de El. Nu doar să Îl conducem până la poarta cetății, ci să intrăm și ­înăuntru, către Cruce. Să pășim împreună în Ierusalim și, parcurgând drumul Pătimirii și al Crucii, credem că Învierea Lui va fi și învierea noastră.

Sau solidari și consecvenți în iubirea față de El?

Cum să reușim? Cel mai la îndemână și poate cel mai sigur mijloc este acela de a fi aproape de rânduiala slujbelor din această săptămână. Fiecare zi din cele ce urmează este Mare, nu pentru că e mai lungă decât o zi obiș­nuită, ci pentru că poartă în ea măreția lucrării mântuitoare a Domnului pentru noi. Participând la slujbele Deniilor sau la Sfintele Liturghii din zilele următoare, încercând să înțelegem semnificația lor, reușim să fim mai ușor împreună cu Domnul. Reușim să uităm că avem propriile suferințe și că avem multe lucruri de rezolvat. Când cineva drag nouă suferă, ne mobilizăm și lăsăm totul deoparte pentru a-l ajuta. Acum suferă Cel care ar trebui să ne fie mai drag decât oricine. Suferă Dumnezeu pentru noi, asumându-și o suferință de care ne scapă pe fiecare, fără excepție. Nu ni se cere decât să fim solidari și consecvenți în iubirea față de El. Iar răsplata este sigură și cu mult mai mare decât ceea ce am merita pentru efortul nostru: bucuria Învierii, pe care sperăm să o gustăm cu toții cât mai conștient! Amin!