Întrebare veche - răspuns nou…

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35 

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngă­duieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său din toată inima.

Parabola datornicului nemilostiv, rostită de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea lui Petru, are darul de a ne arăta, iară și iară, superioritatea Noului Legământ față de cel Vechi. Propriu-zis, la întrebări la care s-a răspuns într-un fel pe parcursul a mii de ani, în Legea Nouă se răspunde într-un mod nemaiauzit sub soare, printr-un salt uimitor de la literă la duh, de la cantitate la calitate, de la norme și prescripții juridice sumbre la principii etice simple, pline de lumina harului și adevărului. 

Schimbarea „accentului”

În nenumărate împrejurări, în dialogurile pe care le-a avut cu diverși interlocutori, dar și în pildele rostite, Iisus a ridicat nivelul discuțiilor de la cele de jos spre ceva mereu mai înalt, invitând la o gândire nouă, superioară, în duhul iubirii evanghelice. Așa este cazul și în pilda de față. Întrebarea lui Petru, firească și nevinovată în sine, avea inevitabil o încărcătură juridică, ținând de o anumită gândire contabilicească a cărturarilor ancorați în Legea Veche. În discuțiile pe tema iertării aproapelui, cărturarii aveau în minte diferite repere biblice (ca, de pildă, textele de la Amos 2, 4, Iov 33, 29, ori Facere 50, 17), socotind că se poate merge cu iertarea până la… de trei-patru ori. Știind despre aceste „calcule”, ­Petru crede că prin rostirea cifrei șapte, ca număr al deplinătății, este foarte aproape de răspunsul „corect”. De la Iisus aștepta doar o confirmare. Ei bine, Mântuitorul va dă o replică surprinzătoare, atât pentru el, cât și pentru cei care erau în preajmă! O schimbare de accent cu totul ne­obișnuită! Dar „surpriza” aceasta nu e singulară, cum am enunțat deja… Să ne amintim de discuția cu femeia samarineancă (de la apa din puț la apa cea vie) sau cu Nicodim (de la nașterea din pântece la nașterea din nou…). Sau cel mai profund loc din toate: de la pâinea obișnuită la pâinea cea vie care s-a pogorât din cer… Și, în general, să ne amintim de soluțiile cu totul noi propuse de Iisus, după rostirea cunoscutei expresii: „Ați auzit că s-a zis celor de demult... Dar Eu vă zic vouă…”, care culminează cu sur­priza-sur­prizelor: iubirea de vrăjmași!

Tâlcuirea simplă a pildei, la îndemâna tuturor

Omul-Împărat, care iartă suma de 10.000 de talanți, este Însuși Dumnezeu, a-tot și a-toate iertător. Omul iertat este oricare dintre muritori. Suma uriașă iertată indică multitudinea datoriilor pe care omul le are față de Creatorul său, de la naștere până la mormânt. În același timp arată că în fața lui Dumnezeu oricare dintre noi avem atât de multe datorii, încât este imposibil să le „achităm” doar cu puterile proprii. Gestul datornicului iertat de a nu ierta o datorie de 100 de dinari, infimă ca valoare, indică lipsa ­milei și a recunoștinței, de care deseori dăm dovadă și noi, cei iertați pentru multele și marile datorii, încât „darea” noastră pe mâna judecătorilor ar însemna un act elementar de dreptate. Linia aceasta a tâlcuirii simple ne ajută să înțelegem, de fapt, mesajul principal, simplu la rândul lui, izvorât din învățăturile Mântuitorului: „Cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura!” (Matei 7, 2, subl. n.). Mesaj în deplin acord cu „regula de aur” a creștinismului, sinteză a Legii și a prorocilor, unică în spiritualitatea universală: „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor!” (Matei 7, 12). Adică: Vrei să fii iertat? Să ierți tu, mai întâi; Vrei dreptate? Fii tu drept, mai întâi; Vrei să fii iubit? Împlinește tu, mai întâi, porunca iubirii! etc.

Ce ni se iartă și ce iertăm: simple greșeli ori mai degrabă mari datorii?

Pe bună dreptate s-a spus că această pildă a datornicului nemilostiv este cea mai fidelă ilustrare a cererii din Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…” Ne întrebăm, firesc: despre ce „greșeli” poate fi vorba?

Cei 10.000 de talanți, o sumă uriașă, ne indică faptul că e vorba de mari datorii pe care ni le iartă nouă Dumnezeu, urmând ca, la rându-ne, să avem bunăvoința a ierta așijderea, adică nelimitat. Traducerile românești ale Noului Testament au încetățenit termenul „greșeli”, mai ales în varianta „greșale”, acceptabil până la un punct, dar cu înțeles nedeplin, pentru că poate duce la o minimalizare a sensului, dar și la o limitare a iertării (milei) noastre. În varianta greacă, dar și în cea latină, termenul se referă la datorii („καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν…”; „et dimitte nobis debita nostra…”), sensuri ce se regăsesc și într-o bună parte a traducerilor moderne, cum e cazul ediției engleze standard („and forgive us our debts…”). Relevantă pentru noi este mai ales varianta Bibliei lui Șerban (1688): „Și lasă noao datoriile noastre, cum lăsăm și noi datornicilor noștri…”.

Acum: nu este vorba, desigur, doar despre datorii materiale, ci despre orice fel de datorii, inclusiv morale. Mitropolitul Bartolomeu Anania, în Biblia Jubiliară diortosită de Înaltpreasfinţita Sa, deși nu utilizează termenul „datorii”, face distincție între „greșeli” și „greșale”, cu următoarea notă ­explicativă: „Limba impune o diferențiere semantică a acestui plural. Spre deosebire de greșeli, care sunt simple erori sau abateri de la normă, greșalele înseamnă încălcarea datoriilor morale pe care oamenii le contractează nu numai față de Dumnezeu, ci și de semenii lor, atât prin răul pe care-l fac, cât și prin binele pe care nu-l fac”… (nota „d” la Matei 6, 12). Nu va fi nici o problemă, desigur, să rostim Tatăl nostru utilizând în continuare termenul „greșeli” sau „greșale”, dar să nu ignorăm nici înțelesul „datorii”, așa cum ne sugerează textele ­clasice… 

Sfinții Evangheliști se completează reciproc

De încheiere, remarcăm și în cazul acestei pilde, ca, de altfel, în multe locuri nou-testamentare: cât de inspirat se completează evangheliștii între ei! Iată, pentru această temă a iertării avem o completare prețioasă a Sfântului Evanghelist Luca. El a surprins o nuanțare semnificativă a în­vățăturii Mântuitorului, care ne ajută să înțelegem că nu te poți bucura deplin de iertarea cuiva, decât dacă te căiești, dacă îți pare rău de supărarea ori paguba pe care i-ai pricinuit-o: „De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l” (Luca 17, 3-4). Iar această predispoziție nelimitată spre iertare este, de fapt, o înclinație firească a omului bun, care iartă „din inimă”, după îndemnul expres al Mântuitorului, care încheie pericopa evanghelică a duminicii de azi. Pentru că numai iertând din inimă, „de șaptezeci de ori câte șapte”, avem și noi nădejde că vom fi iertați nelimitat, dar vom fi mereu și împăcați sufletește când vom rosti cuvintele consacrate: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.