Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Înverșunarea contra lui Hristos devine îndrăcire fără leac
Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39
În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.
În această duminică, Biserica noastră a rânduit a așeza înaintea ochilor inimii și gândului nostru o pericopă evanghelică ce prezintă una din multele minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea unui demonizat.
Pornind de la acest fragment, se poate vorbi despre lucrarea celui rău în viața omului, despre puterea lui Dumnezeu asupra diavolului, despre neputința și statutul de tolerat al demonului, despre Hristos - Doctorul sufletelor și trupurilor sau despre alte aspecte pe care Evanghelia le scoate în evidență. Dincolo de acestea, un verset este cutremurător și acesta poate fi cheia înțelegerii lucrării lui Hristos în lume: „Și l-au rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a întors înapoi” (v. 37).
Episodul acesta scoate în evidență trei atitudini diferite: atitudinea demonizatului, atitudinea locuitorilor din ținutul respectiv și atitudinea lui Hristos. Cel care era stăpânit de un duh necurat iese cel dintâi în întâmpinarea Domnului, chiar dacă, potrivit relatării scripturistice, dialogul se poartă între Hristos și demonii care puseseră stăpânire asupra lui. Cu siguranță că ceilalți locuitori ai cetății nu știau de venirea lui Hristos în mijlocul lor, în timp ce acela care locuia „prin morminte” se afla în postura de a vedea venirea Domnului.
Paradoxul demonizării, suferința care apropie de Dumnezeu
Textul evidențiază un aspect important al vieții umane: omul bolnav, aflat în nevoie și în necaz are capacitatea de a se apropia mai mult de Dumnezeu. El vede mai bine pe Domnul pentru că ochii lui sunt ațintiți mereu spre Cel de la care caută ajutorul; pe buzele lui se află mai prezent numele lui Dumnezeu, decât se află pe buzele celorlalți; gândul este mereu ancorat spre Împărăția cerurilor, în timp ce ceilalți sunt legați de grijile și problemele lumii acesteia. Mai mult chiar, omul aflat în suferință, în boală, Îl simte pe Domnul ca fiind Dumnezeu Cel adevărat. Aceasta doar dacă privește spre El și se raportează, în suferința sa, la lucrarea Celui Viu. O astfel de experiență a suferinței transfigurate îl ancorează pe om într-o relație permanentă cu Dumnezeu, din moment ce el singur se oferă și se roagă să rămână cu Iisus Hristos. Sunt nenumărate mărturii, inclusiv din închisorile comuniste sau de pe paturile spitalelor de oncologie, că astfel de oameni L-au văzut pe Dumnezeu, L-au descoperit, au vorbit cu El și L-au păstrat în inima lor tot restul vieții.
Cine nu e al lui Hristos nu suportă prezența Lui
Cealaltă atitudine care iese în evidență este cea a locuitorilor din ținutul acela al Gherghesenilor, a stăpânilor turmei de porci, a cunoștințelor, vecinilor, prietenilor sau rudelor celui care fusese demonizat. De multe ori există tendința de a-i acuza și a-i critica pe aceștia. Subliniem adeseori lipsa lor de umanitate prin faptul că nu s-au bucurat de vindecarea celui care fusese bolnav. Uneori evidențiem atitudinea lor față de Domnul Iisus, pe Care Îl „invită” să plece din mijlocul lor. Oricum, aproape niciodată nu îi vedem cu gând bun sau cu ochi buni. Însă probabil că atitudinea lor poate fi asemănătoare cu atitudinea noastră într-un context similar. Evanghelistul nu uită să sublinieze că acești locuitori s-au înfricoșat. Ne lasă Evanghelia să înțelegem că nu ignoranța, indiferența sau necredința i-au făcut pe aceștia să Îl alunge pe Hristos din mijlocul lor. Teama, frica aceea care îl paralizează pe om, i-a ținut departe de Domnul. Ei se găseau în fața unui eveniment care depășea puterea lor de înțelegere: cel care fusese demonizat era acum vindecat și stătea în fața Mântuitorului. Pe de o parte, atitudinea lor este reacția firească a omului în fața necunoscutului: teama. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu se simte împovărat de ziua de mâine, de ceea ce ar putea aduce ea. Cel credincios știe că dacă va căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, toate celelalte se vor adăuga lui. Cine nu se ancorează în realitatea dumnezeirii privește cu teamă la valurile care vin spre el, însă cel care îl are pe Domnul alături va ști că Domnul este apărătorul său și nu are de cine se înfricoșa. În același timp, apropierea omului de Dumnezeu generează în suflet teama care vine din conștiința propriei nevrednicii. Este ceea ce va exclama profetul Isaia în momentul vederii lui Dumnezeu: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5). Puterea lui Dumnezeu arătată în vindecarea demonizatului îi înfricoșează pe cei care veniseră să vadă confirmarea spuselor păzitorilor porcilor. Conștiința și realitatea păcatului sădesc în om frica de Dumnezeu și, prin aceasta, incapacitatea de a-L primi pe Hristos în propria inimă. Chiar dacă „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”, dobândirea apropierii și cunoașterii lui Dumnezeu se face doar în și prin iubire. Gherghesenii au rămas doar la teamă și nu au reușit să depășească bariera care i-ar fi făcut să Îl invite pe Hristos în casele și sufletele lor, iar nu în corabie, după cum au și făcut-o.
Smerenia adâncă a Domnului
A treia atitudinea ce poate fi observată din acest episod al vindecării demonizatului este însăși atitudinea Domnului Iisus Hristos. Aceasta este cu adevărat surprinzătoare, pentru că ea are o dublă direcție: spre omul bolnav și spre cei care veniseră din cetate. Scriptura evidențiază faptul că Hristos, după săvârșirea minunii, vorbește doar omului aflat în necaz. Mai întâi vorbește demonilor care puseseră stăpânire peste el, poruncindu-le să iasă și să intre în turma de porci, și apoi se adresează omului nou, celui vindecat, îndemnându-l să meargă la casa lui și să vestească slava și lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbește celor care îi ies în întâmpinare, celor care sunt gata să primească cuvintele Sale. Este ceea ce subliniase Însuși Domnul mai înainte, în debutul aceluiași capitol (8, 1-15), prin pilda semănătorului. Se observă astfel că pentru a putea relaționa cu Dumnezeu, pentru a putea auzi și percepe cuvintele Sale este nevoie ca omul să se arate dispus să le asculte pe acestea. Fără propria disponibilitate, fără deschiderea inimii spre Cel ce este Lumina lumii, omul nu poate auzi cuvintele divine.
Este ceea ce se întâmplă cu gherghesenii veniți să vadă minunea. Evanghelia arată că ei vorbesc cu Mântuitorul și îi cer să plece din ținutul lor, din mijlocul lor. În mod paradoxal, Hristos nu le adresează nici un cuvânt. El nu vorbește cu ei, nu le spune nici un cuvânt, ci în chip smerit intră în corabie și Se întoarce spre Capernaum. Se poate observa delicatețea divină, smerenia plină de bun-simț a dumnezeirii. Mântuitorul nu se apără înaintea celor care Îl izgonesc, nu le reproșează atitudinea lor, și nici nerecunoștința. De fapt, niciodată nu a făcut lucrul acesta. Hristos Domnul se prezintă pe Sine ca fiind Mielul fără de glas, ce primește jignirile oamenilor și poartă povara păcatelor lor. Nu este prima dată când Hristos se retrage smerit dinaintea oamenilor. A mai făcut aceasta și în Nazaret (Luca 4, 16-30) sau atunci când doreau să-L facă împărat. Când nu este dorit sau înțeles, Hristos nu Își impune dumnezeirea Sa. El Se descoperă doar celor care doresc să-L primească și vor să intre în relație cu El. În fața celorlalți Se retrage tăcut, lipsindu-i de bucuria petrecerii împreună cu El.