Lumina, pocăinţa şi împărăţia - cuvinte „cheie” ale predicii Mântuitorului

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a ­plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, ­dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.

Duminica de azi încheie salba liturgică a sfintelor sărbători de la cumpăna dintre ani, începute cu Naşterea Dumnezeiescului Prunc, continuate cu Tăierea Lui împrejur şi încununate cu Botezul în Râul Iordanului. Iar pericopa evanghelică a duminicii de astăzi ne aminteşte de începutul propovăduirii Domnului, practic, al luminării neamului omenesc, cu învăţătura dumnezeiască a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Să ne amintim că această luminare ni s-a vestit încă de la praznicul Naşterii, vestire ilustrată în troparul sărbătorii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie!”, dar a fost iarăşi vestită şi la praznicul Bobotezei, vestire prinsă tot într-un tropar, de data aceasta al Epifaniei: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!”.

Iată, aşadar, că de 2.000 de ani învăţătura Mântuitorului luminează lumea şi viaţa fiecăruia dintre noi, iar acest fapt ne este reamintit, proniator, la fiecare început de an…

Sensul profund al cuvântului „pocăinţă” și remarca părintelui Galeriu 

Cum Și-a început Mântuitorul propovăduirea? Prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”. Iar acest imperativ sacru, Pocăiţi-vă!, reprezintă, deodată, un avertisment, o invitaţie şi un îndemn.

Avertisment şi invitaţie. Vrea să ne spună, mai întâi, că la capătul firului vieţii fiecăruia dintre noi se află deschisă uşa Împărăţiei. Totodată, că este acum aproape de noi. Atenţie, însă: poate fi foarte aproape şi sfârşitul vieţii, vrând să ne spună, de fapt: „Pocăiţi-vă, ca să nu rataţi intra­rea în Împărăţie!”. În acest sens este prevenitoare, credem, o pildă din Pateric: „Un frate l-a între­bat pe Avva Pimen, zicând: «Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr şi altul mirean; călugărul a socotit seara ca dimineaţa să lepede cinul şi mireanul a socotit seara ca dimineaţa să se facă călugăr; însă amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?» Şi a zis bătrânul: «Călugărul a murit călugăr şi mireanul mirean, că fiecare în ce s-au aflat, în aceea s-au dus» (pentru Avva Pimen)”.

Îndemn: aşa cum ne adresăm unii altora, acum, la început de an, tradiţionalul „La mulţi ani!”, tot aşa cuvântul sacru, „Pocăiţi-vă!”, poate fi considerat şi o dorință de mântuire a oamenilor din partea Mântuitorului, un îndemn spre bine, spre binele cel mai înalt.

Precum se ştie îndeobşte, românescul „pocăinţă” traduce termenul grecesc consacrat, metanoia (meta - prepoziție care arată prefacerea, schimbarea; noeo - a gândi). Adică: un gând (bun), ca schimbare a gândului/gândirii de dinainte; răzgândire, schimbare... Concret, schimbarea în bine a felului de a gândi.

În acest sens, este deosebit de instructivă remarca părintelui profesor Constantin Galeriu: românescul „pocăinţă” vine din slavonă (pokajati), însemnând „remuşcare, regret, durerea pentru greşeala săvârşită” (în rusă, soră bună cu slavona, pokaianie înseamnă „zdrobirea inimii cu privire la păcat şi întoarcerea la Dumnezeu”). Şi continua părintele Galeriu: nu din latinescul „poenitentia” (regret), care, etimologic, vădeşte un aspect juridic şi sugerează pedeapsa (poena = pedeapsă). Aşadar, „pocăinţă” în sensul unui proces de conştiinţă, sincer şi personal, izvorât dinăuntrul nostru, nu de teama unei pedepse ori constrângeri ­venite din afară.

Uşa pocăinţei - uşa Împărăţiei 

Evidenţiem, acum, un fapt concret. În puţine şi simple cuvinte, dar esenţiale, trebuie să realizăm cu toţii că fără pocăinţă nu se poate intra în Împărăţia cerurilor, propriu-zis, fără o schimbare în bine a felului de a gândi. Iar felul de a gândi influenţează covârşitor felul de a înfăptui. Practic, a ne pocăi înseamnă (şi) a ne spovedi, a ne mărturisi păcatele, desigur, cu părere de rău şi cu zdrobire de inimă. Concomitent, înseamnă să-mi dau seama ce am gândit rău, ce am greşit în anul care a trecut, iar în consecinţa gândirii greşite, ce rele am săvârşit ori ce bine nu am săvârşit. Drept urmare, pentru noul an îmi propun să-mi schimb felul gândirii (să mă pocăiesc!), să am o gândire sănătoasă, luminată, care să-mi lumineze viaţa şi faptele, acum, la început de nou drum.

„Gândire frumoasă” - un sinonim al „pocăinţei” propus de părintele Teofil Părăian

Una dintre cărţile părintelui Teofil Părăian, cunoscut şi ca „părintele bucuriei”, se numeşte „Gândiţi frumos!”. Şi explică părintele de unde s-a inspirat pentru acest titlu: La Sibiu era un fotograf sas, care, înainte de a face poza celor doritori, îndemna: Gândiţi frumos! Iar românii râdeau de vorba greşită a sasului şi poza ieşea frumoasă... Fotograful voia să spună „zâmbiţi frumos!”, dar neştiind bine româneşte zicea „gândiţi!”. Fără să-şi dea seama, spunea părintele Teofil, sasul a rostit cel mai frumos îndemn posibil: să gândim frumos! Gândind aşa, faţa se luminează, viaţa se luminează, faptele pot deveni frumoase şi luminate…

Dar ce înseamnă „gândiţi frumos?”, întreabă retoric părintele Teofil. Şi răspunde: „Înseamnă să nu te gândeşti la ceva frumos într-o anumită clipă, ci să gândeşti frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să selectezi gândurile care trec prin minte, să reţii gândurile cele bune şi, în măsura în care există posibilitatea, să le dai grai şi să le întrupezi în fapte...”

Concluzionăm, de aceea, că pocăinţa, ca regret pentru greşeli, ca gândire luminată etc., trebuie să fie un modus vivendi cotidian, nu doar în perioadele de post ori atunci când ne spovedim. După cum cu trupul ne mişcăm şi păşim în fiecare zi, aşa şi sufletul trebuie să păşească zilnic spre o gândire luminată, sănătoasă, pozitivă, evanghelică. „Pocăiţi-vă în fiecare zi!” - vrea să ne spună Mântuitorul, în sensul unei schimbări continue în bine, fie cât de mică, a gândurilor şi a faptelor noastre. În final, o atenţionare importantă din partea psihologilor, la care sub­scriem fără rezerve: gândurile bune, pozitive, frumoase, atrag ca un magnet consecinţe pozitive. Gândurile rele, urâte, pesimiste, le atrag pe cele negative. Să ne rugăm, aşadar: „Ajută-ne, Doamne, să ne pocăim gândind frumos!” Amin.