Maica Domnului, izvor al bucuriei duhovnicești

Adormirea Maicii Domnului, Duminica a 8-a după Rusalii (Ev. praznicului - Luca 10, 38-42; 11, 27-28)

„Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea. Şi când zicea El acestea, o ­femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.”

Biserica drept-slăvitoare prăznuiește azi Adormirea Maicii celei preacurate, Fecioara și aleasa Domnului. Ca și toate celelalte praznice creștinești rânduite, și acesta are rostul de a ne întări și îndrepta credința, de a ne bucura cu bucurie duhovnicească. De aceea, datori suntem a căuta în evenimentele pe care le evocăm azi, petrecute cu multe veacuri în urmă, un înțeles duhovnicesc, precum și un prilej de bucurie.

Potrivit Sfintei Tradiții, Maica Domnului a mai trăit încă 11 ani după ce Fiul ei S-a înălțat la cer, găsindu-se, după porunca Domnului, în grija celui mai tânăr dintre ucenici, Sfântul Evanghelist Ioan. Ultimii dintre acești ani i-a petrecut în cetatea Efes, unde s-a și mutat din această viață. Tot Tradiția ne spune cum s-au petrecut evenimentele: arhanghelul i-a vestit ­Mariei că va muri și toți Apostolii Fiului ei au fost aduși în chip minunat, fiecare din locul unde se afla, ca să-și ia rămas bun. Mai puțin Toma... Acesta ajunge câteva zile mai târziu și prin întârzierea lui se descoperă că trupul cel preacurat al Fecioarei nu se mai găsea în mormânt, ci fusese înălțat la cer.

Așadar, cum ne vom întări credința trăind acest praznic? Cum ne vom statornici în dreapta învățătură? Desigur, multe putem desprinde din viața Maicii Domnului, dar voi căuta a vă pune ­înainte, ca pe o hrană duhovnicească, câte ceva din învățătura pe care o putem desprinde din cele întâmplate la Adormirea ei.

Mai întâi, cred că fiecare dintre noi remarcăm cu ușurință că accentul acestui praznic - așa cum reiese și din numele pe care i-l dăm - cade pe adormirea Maicii, pe moartea ei și nu pe ridicarea la cer. Aceasta au rânduit-o Părinții Bisericii ca nu cumva să creadă cineva că Maica Domnului s-a ridicat la cer prin propria-i putere, așa cum a făcut Fiul ei. Ea, la fel ca toți oamenii, a trecut prin moarte, prin acea despărțire a sufletului de trup care îl face pe acesta din urmă să rămână fără de viață. Sufletul ei, urmând dumnezeieștii rânduieli, s-a dus în lăcașurile cele veșnice, iar trupul a fost îngropat, urmând să putrezească „şi să se risipească întru acelea dintru care a fost alcătuit” (slujba Înmormântării). După puțin timp însă, Fiul ei a mutat din această lume și trupul, l-a ridicat la cer, așa că Apostolii au găsit mormântul gol. Aceasta ne arată, încă o dată, cinstea și dragostea pe care i-o dă Fiul ei: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”, strigă femeia din Evanghelia de azi. Cunoaștem și noi această dragoste a Fiului față de Maica Lui, a Dumnezeului viu față de vasul cel ales al Lui. Știm că Domnul o ascultă pe cea din care S-a întrupat și că ea este cea dintâi mijlocitoare și rugătoare pentru noi la tronul dumnezeirii. De aceea o numim „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii” (Axionul). De aceea, la orice rugăciune, particulară sau publică, în fruntea soborului sfinților o ­pomenim mai întâi pe ea...

Îngăduiți să punem înainte o altă învățătură pe care o putem însuși la acest praznic, învățătură care este legată tocmai de ridicarea la cer a trupului Maicii Sfinte: după înălțarea cu trupul la cer a Fiului ei, prin care se plinește lucrarea cea mântuitoare a Dumnezeului făcut om, mutarea la cele nestricăcioase a trupului Maicii Domnului, înviată cu trup și suflet în Împărăția cea veșnică, este întărirea credinței în învierea cu trupul a fiecărui om, a fiecăruia dintre noi, a părinților și stră­moșilor noștri, dar și a celor care vor urma după noi. Că așa măr­turisește Biserica: fiecare om va învia la vremea Judecății cu sufletul său, dar și cu trupul. Adică nu numai sufletul va fi sfințit, ci și trupul. Acest adevăr al credinței noastre, pe care Domnul ni-l descoperă, ne îndeamnă spre sfințirea trupului încă din timpul vieții. Acest trup, creat de Dumnezeu prin nemijlocită lucrare, este numit de Apostolul Pavel „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19), prin aceasta arătându-se că trupul creat de Dumnezeu, dar și lumea în întregimea ei nu sunt rele prin natura lor și sunt chemate și ele la sfințenie. Domnul toate le-a făcut bune (Fac. 1, 31) și doar păcatul strică această bunătate zidită de Dumnezeu. Așadar, căutăm a lucra sufletește pentru mântuirea noastră, dar suntem datori să lucrăm și trupește. Credința nu poate fi doar o mișcare lăuntrică, sufletească, ea este deplină doar când se regăsește și în cele din afară, cuprinzând întreaga ființă a omului. „Credința fără fapte, moartă este” (Iac. 2, 26), zice Apostolul, iar Sfântul Serafim de Sarov explică: „Faptele credinței sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, smerenia, să-ți ridici crucea şi să trăiești întru Duhul Sfânt. Doar o astfel de credință este adevărată. Credința fără fapte nu este reală. Cine crede cu adevărat deține neapărat şi fapte bune”. Prin post, prin îngenuncheri și metanii, prin participarea la slujbele Bisericii, prin renunțări la cele lumești și prin orice jertfă pe care o facem, ne angajăm și trupul în lucrarea sfin­țitoare. Și trupul, stăpânit din pornirile sale prin lucrarea cea duhovnicească, se sfințește și se pri­menește pentru a locui în Împă­răția cea cerească.

Iată doar două învățături ale acestei prăznuiri: cea dintâi ne dezvăluie și ne întărește că Maica Domnului este Maica întregului neam omenesc, că ea, trecere și ascultare având la Fiul ei, mijlocește neîncetat pentru mântuirea fiecărui suflet; a doua învățătură, cea despre sfințirea trupului, ne îndeamnă la faptele credinței și la pregătirea nu numai sufletească, dar și trupească, pentru Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Mai este o învățătură pe care aș dori să o așez înaintea voastră ca pe o merinde duhovnicească: spuneam, la începutul acestui cuvânt, că orice praznic al Bisericii este rânduit să ne îndrepte și întărească în credință, dar și să ne aducă bucurie duhovnicească. Ce este această bucurie duhovnicească? Cum o dobândim și ce folos aduce ea?

Apostolul Pavel numără bucuria printre roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 23) și o așază a doua, imediat după dragoste. Adică, omul care caută cele duhovnicești (creștinul) se hrănește cu roadele Duhului Sfânt, între care se numără și bucuria. Înțelegem că a fi creștin nu înseamnă a fi mereu trist - deși tristețea și plânsul pentru păcate, făcute la vreme potrivită, sunt ­folositoare celor duhovnicești -, ci a căuta bucuria. „Bucurați-vă și vă veseliți!”, zice Domnul (Mt. 5, 12) în predica de pe munte, iar femeilor mironosițe, de asemenea, le spune după Înviere: „Bucurați-vă!” (Mt. 28, 9). Apostolul Pavel scrie Filipenilor: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4, 4). Iată că Domnul și Apostolii îndeamnă spre bucurie. E bucuria Învierii, a biruinței asupra păcatului, a vieții asupra morții. Cum ne vom întrista „ca și ceilalți, care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13)? Și mai cu seamă ne vom bucura în prăznuire, la sărbătorile rânduite tocmai ca să ne aducă aminte că Hristos a câștigat pentru noi veșnicia.

Vedeți, iubiți frați, că Domnul ne cheamă la bucurie și este de folos ca această bucurie să fie duhovnicească. Adică să nu schimbăm bucuria duhovnicească pe bucurii lumești. Omul are ten­dința - și îndrăznesc a zice că aceasta este chiar o ispită - de a confunda bucuria cu petrecerile lumești. Bunăoară, de multe ori, fiind o sărbătoare, înțelegem să mâncăm și să bem, să petrecem cu prietenii, să ne relaxăm și să ne deconectăm din multele griji zilnice. Acestea toate, atunci când sunt făcute cu rânduială, au rostul lor. Dar când prăznuim, „petrecerea” este duhovnicească, îndreptată spre cer, nu spre pământ. Așa ar fi cu adevărat folositor să petrecem Paștile, Crăciunul, Rusaliile, praznicul de astăzi și toate celelalte praznice sau pomeniri ale sfinților. Așa putem dobândi bucurie și folos, așa creștem întru cele duhovnicești și suntem împli­niți în lumea aceasta, dobândind prin Har și cele ale Împărăției cerești. Închei urându-vă tuturor bucurie!