Mântuitorul redă vederea neamului omenesc căzut

Duminica a 31-a după Pogorârea Sfântului Duh (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un om ședea lângă drum, cerșind. Și auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-L aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Îl privim astăzi pe Domnul nostru Iisus Hristos apropiindu-Se de cetatea Ierihonului. Şi era acolo un orb, care şedea lângă drum, cerşind. El fusese mai înainte sănătos şi văzuse. Ca dovadă stau cuvintele Sfântului Evanghelist Marcu ce redau rugămintea lui: „Învăţătorule, (vreau) să văd iarăşi” (Marcu 10, 51). Căci simţea grozăvia deficienţei sale şi inima îi era tristă de durere, aducându-şi aminte de zilele fericite, când fusese sănătos. El auzea astăzi mulţimea celor ce vorbeau despre trecerea pe acolo a Domnului şi ar fi vrut să-L vadă. Căci măcar că orbul era nevăzător fizic, totuşi purta în suflet lumina credinţei. Şi îl vedea pe Domnul cu ochii sufletului, în timp ce mulţimile celor ce-L înconjurau nu-L vedeau cu adevărat.

Odinioară, Adam Îl vedea pe Dumnezeu în rai cu ochii săi. Alungat de acolo, primul om, apoi tot neamul omenesc nu L-au mai putut vedea, din pricina orbirii aduse de păcate. Şi după ce multă vreme Dumnezeu s-a adresat oamenilor prin proroci, „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 2). Orbul din Ierihon simbolizează întreg neamul omenesc, ce fusese creat de Dumnezeu sănătos şi capabil să-L vadă pe Creatorul său, dar care orbise din pricina păcatului neascultării şi care astăzi este vindecat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, redân­du-i-se capacitatea de a-L vedea.

Să ne minunăm de „tăria mărturisirii” (Sf. Teofilact) şi de insistenţa rugăciunii lui

Poate că orbul trăise cu nădejdea venirii lui Mesia şi ştia că El se va naşte din sămânţa lui David. Auzind mulţimea care trecea şi se grăbea să-L vadă pe Iisus Nazarineanul, în sufletul acelui neajutorat a încolţit speranţa şi a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Ceilalţi oameni îl certau, văzând în Hristos un Învăţător, dar un simplu om, care nu trebuia deranjat. Orbul însă Îl mărturiseşte cu tărie şi se roagă stăruitor, cerându-I milă. Este asemenea lui Iair, care stăruia să ceară ajutorul Domnului, spre a-i vindeca fiica, măcar că toţi cei din jur, ştiind-o moartă, îl îndemnau să nu-L mai supere.

Domnul cunoştea tainele sufletului şi tăria credinţei acelui neajutorat nevăzător şi voia să descopere celor din jur tezaurul din inima lui. De aceea, nu numai că nu s-a supărat pentru insistenţa lui, ci a cerut să-i fie adus şi l-a răsplătit, zicând: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”. Şi precum odinioară crease lumina prin cuvântul Său, acum El redă lumina ochilor acelui orb. Iar poporul aduce laudă lui Dumnezeu. 

Bolile abătute asupra noastră ar trebui să ne înţelepţească

Toată viaţa noastră este în „mâna” cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care ne „direcţionează” spre ceea ce ne este bine. Căci „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28) şi tot El ne dă suflare de viaţă. Iar noi, dacă înţelegem aceasta, dacă înţelegem sensul vieţii noastre, primim să ne îndreptăm în direcţia spre care Domnul ne conduce. Când însă ne îndepărtăm de la drumul cel bun, devenim cauza propriilor rele. Şi ne comportăm în viaţă ca nişte nevăzători, pentru care Făcătorul nostru, al tuturor, rămâne neobservat, deşi creaţia Sa ne înconjoară. Trecem pe lângă semenii noştri aflaţi în nevoi şi în care ar trebui să vedem „chipul lui Dumnezeu”, parcă nebăgându-i în seamă. Rămânem nevăzători cu sufletul, precum contemporanii orbului de la poarta cetăţii Ierihonului, de care nu-i păsa nimănui.

Desigur, când suntem sănătoşi, nu ne putem imagina că vreodată ar putea fi altfel. Sănătatea ni se pare a fi o stare firească şi neschimbabilă. Ne-ar face plăcere să vedem în jur numai lucruri frumoase şi îi ocolim pe semenii bolnavi, pentru a nu ne afecta emoţional. Nici o clipă nu ne gândim că am putea fi pedepsiţi pentru păcatele noastre, ba chiar suntem mereu nemulţumiţi, uitând că şi sănătatea şi bunăstarea ne sunt oferite în dar de Dumnezeu. Uităm şi de lipsa preocupării noastre pentru îngrijirea vederii, ori de faptul că ne-am obosit inutil ochii în activităţi solicitante, cu tot felul de creaţii tehnologice recente întrebuinţate excesiv şi în detrimentul lecturii cărţilor folositoare şi al altor preocupări spirituale.

Şi, la un moment dat, în viaţă se abat asupra noastră bolile şi suferinţa, urmare firească a păcatelor, încât avem sentimentul că viaţa ne este plină mai mult de durere decât de bucurie. Şi ne cuprinde teama. Uităm că şi bolile sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru a ne înţelege mai bine pe noi, pentru a ne întări în credinţă şi pentru a-L preamări după cuviinţă pe Purtătorul nostru de grijă. Iar dacă uneori motivul lucrărilor Sale ne rămâne necunoscut, înseamnă că am căutat să le înţelegem numai cu ochii trupului, iar nu şi cu cei ai sufletului.

Există o orbire mai gravă: cea a sufletului

Pentru cei mai mulţi, pierderea vederii pare a fi socotită infirmitatea cea mai mare. Şi totuşi, există oameni văzători care sunt însă mult mai grav bolnavi, fiind orbi sufleteşte. Ei nu trăiesc în întunericul fizic, ci în izolare, ignoranţă şi păcat. Aşa erau în vremea Mântuitorului fariseii, care din invidie Îl acuzau de necredinţă, fiindcă nu ţinea sâmbăta. Şi orbi fiind sufleteşte, nu aduceau cu adevărat slavă lui Dumnezeu. Necinstea, ipocrizia sau neruşinarea îl caracterizează şi ele pe omul orb sufleteşte. Aparenta lui strădanie de a-i lumina pe semeni izvorăşte uneori din dorinţa de slavă. Toate acestea sunt urmare a unei credinţe slabe. Însă sufletul creştinului este inundat de lumina credinţei şi el nu poate concepe să trăiască departe de semeni, fiindcă Îl poartă într-însul pe Cel ce este Lumina lumii.

Desigur, dacă ne raportăm la viaţa oamenilor cu o aleasă trăire duhovnicească, ne înţelegem nevrednicia şi ne putem oarecum socoti şi pe noi ca având vedere slabă, fiindcă ne dăm seama de sărăcia credinţei noastre. Dar aceşti oameni bogaţi duhovniceşte sunt pentru noi semne trimise de Dumnezeu, pentru a ne trezi sufletele. Aşa cum şi semenii noştri aflaţi în nevoi, în care ar trebui să-L vedem pe Însuşi Hristos, sunt îndemnuri pentru ochii sufletului de a nu rămâne nevăzători. Şi dacă Domnul a arătat multă grijă tuturor celor neputincioşi (iar Sfintele Evanghelii redau numai o infimă parte din vindecările Sale), El ne învaţă şi pe noi ca „în toată vremea şi în tot locul să fim folositori şi nici un lucru de-al nostru să nu fie deşert” (Sf. Teofilact). Să nu rămânem aşadar în praful de la porţile Ierihonului, ci să alergăm spre Hristos.

Şi noi avem nevoie de lumina lui Hristos

Din perspectiva omului modern, care găseşte soluţii la toate problemele cu care se confruntă, unii semeni ai noştri ar putea spune că nu le lipseşte nimic, deci nu au ce să ceară Domnului. Mai ales că Dumnezeu, spun ei, cunoaşte nevoile noastre. Uită însă că Domnul, care priveşte neîncetat spre noi, vrea ca şi noi să privim spre El, rămânând prin rugăciune în dialog cu El. Este un dialog din care înţelegem că orice om, încă şi cel mai puternic, are nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate oferi.

Este deci necesar să conştientizăm că în viaţă nu suntem competitori cu semenii noştri, ci fraţi şi fii ai Aceluiaşi Tată ceresc. Nu putem să rămânem „nevăzători” faţă de ceilalţi oameni. Iar realitatea ultimilor ani arată că numai lucrând împreună ne poate fi bine. Numai atunci când inima creştinului simte durere pentru suferinţa celui bolnav şi se bucură împreună cu cel care se veseleşte, numai atunci poate spune că lumina lui Hristos i-a cuprins ochii sufletului. Nobleţea, generozitatea şi toleranţa faţă de cel care nu ne împărtăşeşte întru totul crezul, toate acestea zugrăvesc chipul dreptmăritorului creştin.

Şi dacă totuşi nu simţim aceasta în sufletul nostru, atunci ce să facem? Să ne aducem aminte de orbul aflat la poarta Ierihonului şi care striga: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Întrebat fiind el: „Ce voieşti să-ţi fac?”, răspunde: „Doamne, să văd!”. Şi Cel Care a poruncit: „Să fie lumină!” îi dă lumina. Să cerem şi noi lui Hristos lumina Sa, cu convingerea că El este lumina lumii şi El poate să ne dea şi nouă lumina. Să cerem cu aceeaşi forţă cu care orbul din Evanghelie striga. Şi primind lumina Sa, care ne dă sens vieţii, să o păstrăm în suflet. Paradoxal, lumina nu poate fi înmagazinată în nimic, ci ea merge mai departe. Şi totuşi, sufletul omului creat de Dumnezeu o poate păstra într-însul. Toate lucrările dumnezeieşti sunt purtătoare de lumină, chiar dacă ele scapă puterii noastre de înţelegere.

Să nu uităm nici noi să cerem de la Dumnezeu cele ce sunt cu adevărat importante pentru mântuirea noastră, să cerem lumină în sufletele noastre. Şi să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne umple de lumina credinţei, ascultându-ne rugăciunile şi binecuvântându-ne şi învrednicindu-ne să-I aducem cuvenita mărire.