Mulţumirea adusă lui Dumnezeu este o necesitate pentru noi, nu pentru El

Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) Luca 17, 12-19

 În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

 La Sfânta Liturghie, săvârşită în Duminica a 29-a după Rusalii, se rostesc două cuvinte din Dumnezeiasca Scriptură, spre călăuzirea celor prezenţi în Biserică: al Sfântului Apostol Pavel (Col. 1, 12-18) şi al Sfântului Evanghelist Luca (17, 12-19). Ambele mărturisesc despre mulţumirea care se cuvine a fi adusă lui Dumnezeu.

„Fraţilor, spune Sfântul Pavel, mulţumim cu bucurie Tatălui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1, 12). Sfântul Evanghelist Luca, relatând vindecarea celor zece leproşi, arată că „unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (Lc. 17, 15-16).

Mare în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor este starea de mulţumire, de recunoştinţă!

Mulţumirea şi recunoştinţa noastră se îndreaptă spre oamenii pe care Dumnezeu i-a trimis în calea vieţii noastre: părinţii care ne-au născut, preotul şi naşii care ne-au botezat, dascălii care ne-au educat, duhovnicul la care ne mărturisim, cei care ne-au ajutat în momente de cumpănă şi toți cei pe care i-am întâlnit în viaţă şi au influenţat în bine lucrarea noastră.

Mulțumirea noastră se îndreaptă spre toţi aceştia, dar mai presus de toate spre Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru şi al lumii întregi.

Despre mulţumirea care se cuvine adusă lui Dumnezeu încercăm a mărturisi astăzi, cu ajutorul Celui de Sus.

Mulţumirea faţă de Dumnezeu se arată, înainte de toate, pentru darul cel mare al vieţii pe care ni l-a făcut. Mulţumim lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Pavel, „pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute (...). Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate prin El sunt așezate” (Col. 1, 16-17).

Aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru iubirea Sa revărsată peste lume prin Întruparea, Moartea și Învierea Fiului Său, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Apostolul Pavel ne arată că Dumnezeu „ne-a scos de sub stăpânirea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” (Col. 1, 13-14). Dumnezeu-Cuvântul vine în lume pentru a Se oferi pe Sine nouă, a ne dărui însăși viața Sa, pentru a ne face „fii ai lui Dumnezeu”: „Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, exclamă Sfântul Ioan Teologul, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem” (1 In. 3, 1).

Mulțumirea adusă lui Dumnezeu se arată și pentru faptul că suntem fii și fiice în Biserica Sa. Toate cele pe care le dobândim în viață sunt mult mai puțin importante decât calitatea de creștin, de membru în „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câști­gat-o cu însuși sângele Său” (F.A. 20, 28). Iar Biserica este, înainte de toate, „trupul lui Hristos” (cf. 1 Cor. 12, 27). În Biserică primim viața cea adevărată prin altoirea noastră pe Hristos, împărtă­șindu-ne cu Sfintele Taine. În Biserică avem comuniune cu Maica Domnului, cu toți sfinții, cu puterile cerești. Pentru tot ceea ce ne dăruiește Dumnezeu în Biserica Sa se cuvine să aducem jertfă sfântă de recunoștință.

Starea de mulțumire arătată lui Dumnezeu cuprinde și o altă latură a vieții noastre, și anume atunci când trecem prin clipe grele: suferință, vrăjmășii sau ne­dreptăți. Când suntem sănă­toși, când oamenii ne fac bine și totul decurge lin, atitudinea de mul­țumire se dobândește mai ușor. Cum să mulțumim însă lui Dumnezeu când suntem cuprinși de boală, când avem încercări în familie, când suntem nedrep­tățiți sau umiliți? Da, e foarte greu. Este însă de absolută trebuință să ne străduim a înțelege că tot ceea ce ni se întâmplă, bine sau rău, este cu știrea, cu voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu, și pentru toate suntem chemați să mulțumim. „Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tes. 5, 18), ne spune Sfântul Pavel. Iar Apostolul Iacob consideră „bucurie mare” trecerea omului prin ispite: „Bucurie mare să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite” (Iac. 1, 2). Sfinții Părinți, urmând cuvintele Mântuitorului, „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Mt. 5, 44), îi prezintă pe aceștia ca „vindecători trimiși de Hristos” sau „binefăcători”: „Pe cel care l-a supărat sau l-a necinstit, sau l-a vorbit de rău, sau l-a păgubit, (creștinul) este dator să-l poarte în minte ca pe un vindecător trimis de Hristos și se cuvine să-l aibă ca pe un binefăcător. Pentru că supărarea este a sufletului bolnav. Că, dacă nu erai bolnav, nu ai fi suferit. Și se cuvine să te bucuri cu fratele tău, că prin el cunoști boala ta, și să te rogi pentru el ca pentru un medicament vindecător trimis de Iisus. Iar dacă te superi pe el, este ca și când ai zice împotriva lui Iisus: Nu vreau să primesc medicamentele Tale, ci vreau să putrezesc cu rănile mele”¹.

Mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru încercările prin care trecem ne ajută să ne vindecăm de cea mai grea boală a noastră, și anume slava deșartă: „Fier înroșit al lui Hristos, mărturisește un bătrân din Pateric, este cel care te necinstește sau te vorbește de rău, pentru că te scapă de slava deșartă... Eu nu-i osândesc pe cei care mă învinovățesc, spune el, ci îi numesc binefăcătorii mei. Și nu mă lepăd de Doctorul sufletelor care îmi dă medicamentul necinstirii pentru sufletul meu iubitor de slava deșartă”².

În vremuri de bucurie sau întristare, de sănătate sau sufe­rință, în clipe de cer senin sau furtună, cu prieteni sau duș­mani, creștinul adevărat aduce mulțumire lui Dumnezeu. Starea de mulțumire se arată în tot ceasul și în tot locul, dar mai adânc și adevărat în timpul Sfintei Liturghii. Cel puțin o dată pe săptămână aducem darurile noastre de vin, pâine și apă curată la Biserică, dimpreună cu recunoș­tința noastră față de tot ce a binevoit Dumnezeu să se întâmple în viața noastră. În Dumnezeiasca Euharistie, adică în Dumnezeiasca Mulțumire, dăruim lui Dumnezeu viața noastră și primim în schimb Viața Lui prin Trupul și Sângele Lui cu care ne împărtășim. Pentru aceasta, la Sfânta Liturghie, arhiereii, preoții și diaconii, dimpreună cu tot poporul, aduc mulțumire lui Dumnezeu, rostind: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; (...) Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre”.

Prezența noastră în duh și adevăr la Sfânta Euharistie ca Mulțumire adusă lui Dumnezeu arată aceeași atitudine pe care a avut-o samarineanul vindecat din Evanghelia de astăzi. S-a întors la Hristos pentru a-I mul­țumi și a auzit spunân­du-i-se: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!” (Lc. 17, 19). Astfel nădăjduim să fie și cu noi!

Note:

¹ Patericul mare. Apoftegmele părin­ților pustiei, traducere, introducere şi note de pr. prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 2015, p. 793.

² Patericul mare, p. 794.