Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Orice vindecare, o biruință asupra născocitorului suferinței

Orice vindecare, o biruință asupra născocitorului suferinței

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 04 Dec, 2016

Duminica a 27‑a după Rusalii

(Vindecarea femeii gârbove)
Luca 13, 10‑17

În vremea aceea Iisus învăța într‑una din sinagogi sâmbăta.
Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând‑o, a chemat‑o și i‑a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și‑a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s‑a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai‑marele sinagogii, mâniindu‑se că Iisus a vindecat‑o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i‑a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să‑l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat‑o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Și, zicând El acestea, s‑au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul.

Se spune în Evanghelia acestei duminici că Mântuitorul învăța într‑una dintre sinagogi într‑o zi de sâmbătă. Între cei care‑L ascultau se afla și o femeie gârbovă. Era atât de gârbovă, încât nu putea să‑și ridice ochii să privească cerul. Boala părea a fi o spondilitis deformans. Mântuitorul a cunoscut că nu era vorba de o boală organică, ci de ceva mai complicat. Evanghelistul, medic fiind, ne spune că femeia era cuprinsă de un duh al neputinței. Etiologia suferinței acesteia nu era, așadar, organică, ci femeia era dominată de o putere malefică.

Mântuitorul nu era la începutul activității sale publice, nu era prima dată când învăța în sinagogă, nici prima dată când ar fi vindecat sâmbăta, după cum nu era nici prima dată când i s‑ar fi reproșat că vindeca sâmbăta.

Iisus știa că sâmbăta se comemora ieșirea din Egipt, nu ziua în care Dumnezeu s‑ar fi odihnit, cum au scris evreii în prologul Genezei în secolul al V‑lea î.Hr. El s‑a supus rânduielilor religiei mozaice, dar nu a acceptat ideea că binele se poate face numai în anumite zile ale săptămânii. El a făcut distincție între ceea ce era realmente stabilit de Dumnezeu în legământul cu poporul ales și ceea ce ținea de cutumele locale, și nu de voința lui Dumnezeu. De aceea, nu a dat atenție interdicțiilor pe care le presupunea tradiția iudaică privind ziua sâmbetei, făcând vindecări și în ziua de sîmbătă, asumându‑și în felul acesta riscul de a fi obiectul criticilor și agresivității fanaticilor.

Lupta cu vrăjmașul

În împrejurarea descrisă de Evanghelist, Mântuitorul, Cel ce știe toate, vedea deja reacția mai‑marelui sinagogii, dacă ar fi făcut vreo minune în acel moment în sinagogă. Intuia reacția ipocrită a mai‑marelui sinagogii, gata fiind să‑L acuze pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, de încălcare a Legii lui Dumnezeu făcând binele, ceea ce era, desigur, de neacceptat. Dar, după cum Mântuitorul avea o mâncare (Ioan 4, 32) despre care nu știau nici ucenicii Săi (aceea de a împlini voia Tatălui), avea și luptele Sale (și are în Biserică luptele Sale) pe care nu le cunoșteau cei de față și de care mulți dintre ucenicii lui de atunci și de după acele evenimente nu aveau și nu vor avea cunoștință.

Era vorba de luptele cu satana, biruit de fiecare dată, dar statornic în a‑I întinde curse. Cum boala și suferința nu sunt de la Dumnezeu, Care, în faptul creației, a văzut că toate cele create de El erau bune foarte, înseamnă că de etiologia oricărei suferințe și boli responsabil este satana, chiar dacă, în cazuri concrete, responsabil de etiologia apropiată poate fi factorul uman (desigur, tot omul căzut în păcat).

Suferința este o formă a anor­ma­lității, o formă de dezordine existențială, or, Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul neorânduielii. Altcineva este autorul neorânduielii și, în cele din urmă, al su­ferinței. Evangheliile nu ne prezintă nici un caz în care Mântuitorul să fi întâlnit vreun suferind și să nu‑i fi vindecat suferința. Nu a vindecat suferințele de ordin moral, cum ar fi mândria și ipocrizia. Nu ne spun Evangheliile că ar fi vindecat vreun fariseu. Că a făcut minuni în fața fariseilor și în casele lor, da, pe ei însă nu i‑a vindecat nici de mândrie, nici de auto­su­ficiență, nici de invidie, nici de ipocrizie, suferințe în care aceia se simțeau, paradoxal spus, bine.

Fiecare vindecare era, de fapt, o etapă în șirul de biruințe repurtate de Mântuitorul împotriva diavolului. În situația în care se afla, nu putea să‑l vadă pe satana rânjind în fața Sa prin suferința unei femei, care, atenție, în neputința ei, venea la sinagogă. Oare, era conștientă că nu se putea vindeca decât în spațiul unde prezența lui Dumnezeu era evidentă? Cu si­gu­ranță, și mai ales dacă știa că boala ei nu avea o etiologie organică. Venit să scape omul de suferință și de moartea veșnică, Mântuitorul Hristos nu se putea lăsa biruit de satana chiar în suferința unui om. Era de neconceput.

De aceea, cu calmul și cu firescul suveranului, netemându‑se de reacția pe care ar fi putut să o aibă cineva, Iisus a chemat‑o pe femeie la El și i‑a spus: ,,Femeie, ești dezlegată de neputința ta”. Prin aceasta el o eliberează de dominarea du­hului malefic. Iar când și‑a pus mâinile peste ea, îndată femeia s‑a îndreptat. Merită reținut că femeia a fost „dezlegată de nepu­tința ei” și că ,,îndată s‑a îndreptat, slăvind pe Dumnezeu”. Evanghelistul nu folosește expresia ,,s‑a vindecat”, cum fac Evangheliștii când istorisesc alte vindecări săvârșite de Mântuitorul, ci ,,s‑a îndreptat”.

Verbul folosit de Evanghelist înseamnă deodată faptul că persoana a căpătat ortostatia, dar și că s‑a îndreptat, am spune noi, din alte puncte de vedere (moral și duhovnicesc) decât cel fizic. Ea s‑a îndreptat slăvind pe Dumnezeu. Toate formele de îndreptare, altele decât îndreptarea din punct de vedere fizic, nu sunt posibile decât slăvind pe Dumnezeu.

Medicul nu te poate vindeca de satana

Expresia ,,cuprinsă de un duh al neputinței” nu a fost o metaforă a Evanghelistului, ci semnalarea faptului că femeia suferea în adâncul ei de o formă de posedare de cel rău. Aceasta ne arată varietatea în care duhurile rele posedă anumite persoane. Posedarea de cel rău nu se arată numai prin violență, ci și în alte forme. În cazul de față, ea posedată era ino­fensivă, dar nu putea privi cerul, gândit metaforic, drept ,,tronul Celui Preaînalt”. Formele în care satana îi posedă pe oameni sunt mult mai variate și mai subtile decât credem. Nu se spune despre femeie că ar fi cercetat medici spre a scăpa de boala sa. Medicul nu te poate vindeca de satana.

Scăparea de acesta nu se poate realiza decât slăvind pe Dumnezeu. De aceea, biata femeie venea la sinagogă, împovărată de duhul necurat care o poseda. Hristos Mântuitorul știa deopotrivă și acest lucru, de aceea a acționat, asumându‑și riscurile pe care le presupunea încălcarea rânduielii. Când este vorba de realizarea unui bine, rânduielile omenești pot fi neglijate.

Vindecarea fizică și duhovnicească a femeii, dovedită în ­ortostatie și în faptul că aceasta îl slăvea pe Dumnezeu, a declanșat reacția mai‑marelui sinagogii, orbit de ipocrizie. Este momentul în care Mântuitorul înfruntă ipocrizia acestuia, învățându‑i și învă­țându‑ne pe toți că ipocrizia este păcat, chiar dacă din punct de vedere social și politic se spune că este corect să acționăm uneori și ipocrit.

În explicația pe care a dat‑o mai‑marelui sinagogii și celor care l‑ar fi crezut pe acesta, Mântuitorul a oferit și cheia acțiunii sale: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să‑l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat‑o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?”

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul a arătat tuturor că adversarii Lui nu erau fariseii, nici mai‑marele sinagogii și nici oricare ipocrit opor­tunist, ci satana. Orice vinde­care pe care o săvârșea (oriunde și în orice zi) era încă o biruință îm­potriva născocitorului răului și al suferinței. Atunci și în acea sinagogă, cei prezenți fuseseră martorii unei asemenea biruințe, iar fe­meia fusese beneficiara acelei biruințe.

Hristos l‑a biruit pe satana în firea sa umană asumată din Sfânta Fecioară. Victoriile împotriva satanei le va continua prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. De aceea, Sfântul Pavel avea să spună creștinilor că lupta lor nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva „duhurilor răutății care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12). În creștini și cu creștinii, Hristos continuă lupta cu satana și vrea ca, în ucenicii Săi și prin ucenicii Săi, creștinii să înnoiască victoriile împotriva acestuia.

Pentru a fi victorioși în această luptă, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe efeseni (și prin ei pe toți creștinii) să se înarmeze „spre a putea sta împotriva satanei în ziua cea rea și a fi biruitori” (Efes. 6, 13). Armele care constituie panoplia creștinului vor fi cele ale lui Dumnezeu: adevărul, dreptatea, disponibilitatea pentru mărturisirea Evangheliei păcii, scutul credinței, coiful mântuirii, Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea pentru toți (Efes. 6, 13‑18).

După cum vedem, nu sunt arme ofensive, ci defensive. Și aceasta pentru că în lupta cu satana creștinul nu are interesul să intre pe terenul acestuia, să ia ceva de la el, ci să stea tare în fața săgeților celui viclean, adică în fața tuturor ispitelor și a atacurilor diavolești.

Din textele citite la Sfânta Liturghie din Duminica a 27‑a după Rusalii, învățăm că esențialul și obiectivul tuturor formelor de pregătire în vederea întâmpinării Nașterii Domnului este biruirea celui viclean, iar postul ne ajută în acest sens. Ea este posibilă numai acolo unde este prezent cu totul special Dumnezeu. Nu este posibilă fără Biserică, nici fără Hristos și nici fără să ne întrarmăm cu virtuți.

Praznicul Nașterii Domnului presupune, desigur, o pregătire. Nostalgiile după vârsta copilăriei nu sunt suficiente, nici bucuria dăruirii și primirii de daruri nu este îndestulătoare, ci numai simțământul că vremea postului a fost una în care am făcut și noi ceva ca Hristos Domnul să biruie în noi și cu noi pe satana. Numai așa vom întâmpina praznicul Nașterii Domnului, slăvind pe Dumnezeu, ca femeia din sinagogă după ce a fost eliberată de duhul neputinței.