Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Paradoxul vederii: diferența dintre „a privi” și „a vedea”

Paradoxul vederii: diferența dintre „a privi” și „a vedea”

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - 29 Mai, 2022

Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Evanghelia Duminicii a 6-a după Paști isto­risește o minune pe care a săvârșit-o Mântuitorul Hristos, vindecând un om, orb din naștere. Este un text lung, luat din Evanghelia după Ioan (9, 1-38). Dar, pe cât de lung este, tot pe atât de greu este și de interpretat, și de înțeles. Așa că, pentru a pătrunde mai bine și mai ușor conținutul și mesajul Evangheliei am împărțit textul în trei tablouri, fiecăruia dându-i și un titlu. Iar pericopei, luată ca întreg, i-am dat ca titlu: Paradoxul vederii: Diferența dintre a privi” și a vedea” sau drumul de la privire” la vedere”. Și-acum să le luăm pe rând: 

Dilema ucenicilor și „ne-logica” ei

Un om, orb din naștere, cerșea. Despre el este vorba în textul Evangheliei acestei duminici. Evanghelistul nu-i dă numele și nici vârsta. Dar ne spune că avea părinți. Poate că erau săraci, de aceea vor fi permis copilului lor să cerșească. Acțiunea se petrece undeva în Ierusalim. Nu ni se spune în mod expres acest lucru, dar întregul context al minunii ne conduce la această concluzie.

Întâlnindu-se cu omul orb, Apostolii îl întreabă pe Iisus: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 2). La o primă privire și auzire, întrebarea n-are logică. Cum și unde să fi păcătuit cel ce era orb, dacă el s-a născut orb? În pântecele mamei lui? Privită, însă, dintr-o altă perspectivă, întrebarea avea logică. Apostolii știau din Vechiul Testament, după Legea dată pe Sinai, că Dumnezeu pedepsește nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam (cf. Exod 20, 5; 34, 7: Num 14, 18; Deut 9, 5; Iov 20, 5). Așadar, întrebarea Apostolilor nu era legată de păcătuirea fătului în pântecele mamei lui, că nu se putea petrece aceasta acolo, ci de transmiterea urmărilor păcatelor părinților în urmași.

Aparenta lipsă de logică a întrebării Apostolilor e încuviin­țată și de Iisus, când spune: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9, 3).

Cuvintele lui Iisus ne fac să ne întrebăm: Despre ce lucruri ale lui Dumnezeu vorbea El și care se descopereau și se manifestau acum prin suferința unui om orb? Desigur, este vorba, în primul rând, despre puterea lui Iisus, ca Dumnezeu, și pe care și-o va manifesta făcând minunea, dând vedere celui orb. Iar în final, orbul chiar va ajunge să-L preamărească pe Dumnezeu pentru puterea Sa. Și astfel, boala sa a ajuns să fie înțeleasă ca mobilul întâlnirii cu Iisus și al cunoașterii Lui ca Dumnezeu. 

„Nevederea” fariseilor și „vederea” orbului sau diferența dintre a privi și a vedea 

Minunea se produce simplu. Aproape banal. Mântuitorul scuipă jos, face puțină tină din salivă și praf, unge ochii celui orb și îl trimite să se spele în apa unei scăldători, numită Siloam. Evanghelistul ține să precizeze un amănunt, la prima vedere fără sem­nificație, și anume că numele acelei scăldători însemna „trimis”. Vom vedea, la sfârșit, ce semnifi­cație are acest amănunt.

Orbul ascultă porunca lui ­Iisus și merge spre scăldătoare. Mulți curioși se vor fi luat după el. Voiau să vadă ce se întâmplă. Unii se vor fi întrebat de ce nu l-a vindecat pe loc? Alții, care vor fi auzit cuvintele lui Iisus, vor fi fost nedumeriți vizavi de porunca de-a se spăla în apa scăldătorii. De ce să se spele acolo și nu în altă parte?

În cele din urmă, orbul ajunge acolo, se spală și, instantaneu, i se deschide vederea. Dintr-odată s-a văzut în fața unei lumi pe care nu o cunoștea. Totul i-a ­devenit străin. Cu siguranță, nu va fi recunoscut nici o față, neștiind cum arată chipul unui om. A văzut culorile, a văzut cerul, a văzut păsările, dar nu recunoștea nimic. Totul era straniu, dar în același timp nespus de minunat. Nu știm care va fi fost prima lui reacție. Evanghelistul nu ne spune. Pentru el, căruia totul i se părea normal, reacțiile celui ce fusese orb i se păreau la fel de normale. Numai că normalitatea lui avea alte legi de funcționare. Cum va fi făcut el, oare, prima oară diferența dintre lumină și întuneric când, pentru el, până atunci, totul a însemnat numai întuneric? Ceea ce pentru cel ce fusese orb era minunat, pentru ceilalți era normal. Așadar, iată că există și în normal ceva cu totul minunat! Trebuie numai să avem ochi și puterea de a vedea, nu doar a privi!

Și cel ce fusese orb pornește pe străzi. Dar încotro? După ce repere să se ghideze acum? Unde era casa lui? Cum să o recunoască? Care erau părinții lui? Cum să-i deosebească? Cum să alerge la ei? Să închidă din nou ochii pentru ca să nimerească unde e casa sa? Cum să renunțe la celelalte simțuri, care până acum l-au ajutat? Cumplită dezorientare în lumină! E și acesta un mesaj pentru mulți dintre noi! În întuneric, din păcate, mulți se orientează mai bine decât în lumină! Cine are urechi de auzit, să audă! E cumplit de deranjantă lumina pentru mulți din societatea noastră! Ce paradox straniu!

Dar să revenim. Și cel ce fusese orb, și cei ce-l vedeau acum sănătos nu se mai recunoșteau. Primul pentru că el nu avea repere după care să-i recunoască, iar ceilalți pentru că nu aveau repere să recunoască minunea. Și astfel, dintr-odată, și-au devenit străini unul altuia. Așa se face că unii, văzându-l acum sănătos, spuneau că nu este același cu cel ce fusese orb, ci că seamănă numai cu el; alții, care l-au recunoscut, mărturiseau că el este. Însă cel ce fusese orb striga în gura mare: Eu sunt acela! Și tuturor le povestea cum s-a întâmplat minunea. Iar despre cel ce a făcut minunea, omul Iisus, cum îl numea el, nu știa nimic. Nu l-am văzut, spunea el. Nu știu unde este și nici cum arată. Va fi plecat în drumul lui, după ce mi-a spus să fac tot ceea ce eu, acum, vă povestesc vouă. Și l-au dus la farisei. Nu știm de ce. Poate pentru că, fiind sâmbătă, voiau să afle dacă cineva, în toată această acțiune, va fi încălcat rânduiala zilei de odihnă. De aceea, îi pun tot felul de întrebări legate de Cum și Cine.

În interogatoriul purtat, și cu el, și cu părinții lui, evanghelistul ne spune că fariseii s-au împărțit în două. Unii ziceau: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta”. Iar alţii, cugetând într-alt mod, ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de minuni?… Şi dezbinare era între ei”, spune Evanghelia (In 9, 16-17). În cele din urmă, într-un ultim interogatoriu, celui ce fusese orb i se sugerează un răspuns voit de farisei. Dacă tot nu putem să-i dăm de capăt acestei întâmplări, și dacă tot nu știi nimic să ne spui, nici tu și nici părinții tăi, legat de vindecarea ta, în afară de po­veștile acestea cu tina și cu spălarea, uite ce te sfătuim: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos” (In 9, 24). Cu alte cuvinte, dacă noi știm aceasta și tu trebuie să știi acest lucru.

Răspunsul lui, însă, va fi de o logică usturătoare pentru ei: „A răspuns, deci, acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, ­fiind orb, acum văd” (In 9, 25). Mai mult e problema voastră, va fi vrut să spună cel vindecat. Credeți ce vreți! Dar, cu toate acestea, parcă nu-i lasă să creadă chiar ce voiau ei. Și le dă o lecție de logică în care se găsea crezul său axat pe niște principii absolut elementare.

La aceleași întrebări, mereu repetate, devenite deja deranjante, el le răspunde, și iritat, dar și ironic: „V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” Cuvintele lui i-au enervat pe farisei. Și evanghelistul ne spune: „L-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu ­Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este” (In 9, 27-29). Și-acum urmează lecția. Un biet om cerșetor și orb, care nu a citit un rând în viața lui, îi încuie cu o logică uluitoare, imbatabilă: „A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic”
(In 9, 30-33). Pe care păcătoși nu-i ascultă Dumnezeu? Pe cei ce-L nea­gă și-L resping. Verbul „a ­as­culta” din text are aici și sensul de „a împlini o cerere”. Așadar, ­ce­rerile celor ce-L neagă sunt respinse îna­inte de a fi adresate.

Iată diferența dintre a privi și a vedea! Fariseii privesc, dar nu văd nimic, pentru că nu voiau să-L vadă în Iisus pe Mesia. Și au rămas cu păcatul asupra lor. Cel vindecat, însă, vede pentru că vrea să vadă, crezând în ceea ce vede. 

Dat afară de oameni, dar căutat de Dumnezeu

Evanghelistul ne spune că după acest ultim dialog, fariseii l-au dat afară pe cel ce fusese orb. Ultima replică a celor fără replică! Dar Iisus a auzit că l-au dat afară și îl caută. Nu-l lasă singur pe cel ce L-a apărat în fața oamenilor și care, apoi, l-au alungat. Și găsindu-l, îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui” (In 9, 35-38). Verbul προσκυνέω (proskyneo) are în­tot­deauna în Evanghelia după Ioan, spre deosebire de Sinoptici, sensul de „a adora”, închinare care se datorează doar lui Dumnezeu. Așadar, cel ce fusese orb sfârșește prin a-L recunoaște pe Iisus ca fiind Dumnezeu.

Așadar, cei dați afară de oameni, pentru că îl apără pe Dumnezeu, se întâlnesc afară întotdeauna cu Dumnezeu. Și aceasta pentru că Dumnezeu îi caută pe aceștia! Cel ce fusese orb îl privește acum pe Iisus, dar îl vede pe Dumnezeu. Așa că măr­turisește credința și I se închină. Îl adoră!

Cu ochii fizici vezi în Iisus un om pe care poți să-L admiri, dar și să-L negi; poți să-L iubești, dar și să-L urăști. Însă cu ochii sufletului vezi totdea­una în El pe Dumnezeu. De aceea, minunea vindecării orbului e dublă: Iisus îi deschide mai întâi ochii trupului, ca să-l vadă pe om; dar îi deschide și ochii sufletului cu care să-L vadă pe Dumnezeu, ca apoi, crezând în El, să-L poată și urma.

Și acum înțelegem și de ce evanghelistul a dat amănuntul legat de tâlcuirea numelui scăldătorii: Siloam = Trimis. Iisus este prin excelență trimisul Tatălui. Așadar, nu apa scăldătorii l-a vindecat pe cel ce fusese orb din naștere, ci Iisus Hristos, trimisul lui Dumnezeu. Deci, pentru a putea să vezi și nu numai să privești, trebuie să-ți porți pașii vieții pe un singur drum: pe acela în căutarea și întâmpinarea Trimisului lui Dumnezeu, Iisus. El îți poate da privirea, dar mai ales vederea.

Mesajul minunii

Ca mesaj al Evangheliei aș dori să mă opresc la o temă, dincolo de cea sugerată la început și la care, pe parcursul explicării textului, am făcut adesea referiri. Tema este legată de sensul suferinței pe care adesea nu-l înțelegem. Am văzut cum nici Apostolii nu l-au înțeles, atunci când l-au întâlnit pe omul orb din naștere. De aceea au și întrebat: „Cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Vreau să spun numai atât, că răspunsul lui Iisus: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, este o soluţie în explicarea suferinţelor pe care nu le înţelegem. Există suferinţă pentru păcatele noastre; există suferinţă pentru păcatele părinţilor noştri! Dar există o suferinţă și dincolo de această logică a faptelor, şi anume, suferinţa pe care ţi-o pune Dumnezeu pe umeri şi pe care n-o vei înţelege foarte repede, oricât te-ai strădui. Ea este însă mântuitoare. Și aceasta pentru că Dumnezeu te caută întotdeauna în suferinţa pe care El ţi-o pune. Nu te lasă singur și părăsit.

Suferința, boala, moartea, pe care adesea le asociem cu pedeapsa lui Dumnezeu, iată că au și un alt sens: preamărirea lui Dumnezeu. Într-o anumită împrejurare, cu puțin înainte de Patimi, când lui Iisus I S-a adus la cunoștință că Lazăr, prietenul Său, este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (In 11, 4). De aceea, nu merge să-l vindece, pentru că știa că, murind, îl va învia, dovedindu-și astfel puterea Lui, ca Dumnezeu, asupra morții. La fel s-a întâmplat și cu cel orb. Dumnezeu i-a îngăduit nașterea fără vedere, pentru ca să facă din el subiectul acestei minuni și, astfel, să se arate în el puterea Sa.

Acesta e sensul pozitiv al suferinței. Desigur, nu ne place acest sens. Dar Dumnezeu vede mult mai departe decât vedem noi. De multe ori, doar în acest mod ne apropie de El, ca să ne vorbească mai de aproape, ca să ne ajute să descoperim și alte sensuri ale lucrurilor, ale pre­zenței noastre aici, ca și dincolo. Astfel, nouă, El ne vorbește direct, iar prin noi, indirect, și altora. Și, astfel, ajungem să-L cunoaștem în grija Lui specială pentru noi, oprindu-ne dintr-un drum cu sens doar pentru aici și deschizându-ne un altul, cu sens pentru „dincolo”.

Pe Dumnezeu nu-L poți cu­noaște în stare de indiferență și nici El nu vrea să ni se descopere într-o astfel de stare. Și-atunci, încercările care vin peste noi trebuie înțelese și ca prilejuri pe care ni le oferă de a-L preamări și adora. Când orbul din Evanghelie L-a văzut, prin neputința lui, pe Iisus, Cel care a avut puterea să i-o înlăture, ceea ce nimeni n-a putut să facă, nu doar L-a privit, ci I s-a închinat, descoperindu-L ca Dumnezeu și Stăpân peste creația Sa. Și-n clipa aceea L-a și adorat. Iată cum lucrează Dumnezeu cu noi! Nu numai în bine, ci și în răul pe care îl îngăduie în viața noastră. Numai că, de cele mai multe ori, răul pe care-l credem rău nu e un rău, ci un bine.

Avem o suferință? Să încercăm să-L vedem pe Dumnezeu prin ea! Cu siguranță, atunci, vom vedea și un sens al ei. Și când pe acesta îl vom înțelege, nu numai că ea va deveni mai ușoară de purtat, ci și mântuitoare!

Citeşte mai multe despre:   Vindecarea orbului din nastere  -   vindecare  -   predica  -   Duminica a 6-a dupa Pasti