Răspunsul omului la chemarea Domnului

Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

Întâlnirea cu cuvintele Evangheliei este întrevedere cu Mântuitorul Hristos, El Însuși ne vorbește. Întâlnirea Mântuitorului cu cei care aveau să devină primii Săi ucenici, Petru, Andrei, Iacov și Ioan, a avut loc pe lângă Marea Galileei, pe drumul ce urca spre Muntele Fericirilor și, văzându-i cum aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. 

„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea!”

Oare ce au simțit ucenicii în inima lor de au lăsat toate și L-au urmat pe Domnul Hristos? Au simțit că nu-i cheamă un om oarecare, ci îi cheamă un Om ca nimeni altul, un Om bun, blând, de o nemaivăzută smerenie. Această schimbare este uimitoare și ceea ce uimește și mai mult este însăși starea sufletească a acestor oameni, pe care nu oricine i-a chemat, ci Însuși Dumnezeu. S-a împlinit cu ei dintr-odată cuvântul Psalmistului David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalmul 107, 2). ­Starea de prezență și de regăsire în Dumnezeu va fi exprimată de Fericitul Augustin în memorabile cuvinte: Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor nostrum donec requescat in Te (Ne-ai făcut spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până se va sălășlui întru Tine). 

Chemarea Domnului este chemarea la sfințenie

Observăm din Sfânta Evanghelie răspunsul omului la chemarea Domnului. Aceasta este, de fapt, chemarea la sfințenie, iar în ceea ce privește alegerea primilor Apostoli, se spune că ei au lăsat totul și L-au urmat pe Iisus. De ce au lăsat totul? Pentru că s-au întâlnit cu Cel Ce avea să le ofere totul. Apostolii, fără să fi văzut vreo minune, s-au încredințat întru totul făgă­duinței Mântuitorului, aceea de a-i face pescari de oameni, și au pus urmarea lui Hristos mai presus de toate. Durerea este că, deși Îl cunoaștem și știm cui credem, spunea părintele Arsenie Boca, noi nu lăsăm nimic din ale noastre și totuși ne ținem tari că-I urmăm Lui - și astfel, Mântuitorul Iisus Hristos cheamă mereu ucenici, să fie urmași ai Apostolilor, până la sfârșitul veacurilor.

Hristos a săvârșit cu Sfinții Apostoli mai multe lucrări: alegerea, chemarea, trimiterea și sfințirea. „Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit” (Romani 8, 30).

Pentru că iubește smerenia, Dumnezeu Și-a ales oameni simpli, adică oameni smeriți, „Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să rușineze pe cei tari [pe cei mândri - n.n.] (I Corinteni 1, 27)”. Chiar dacă nu au studiat la cele mai înalte școli ale vremii, prin ei Hristos a revoluționat lumea. Ceea ce nu au reușit cei mai mari învățați ai lumii au reușit Apostolii, căci au răsturnat toate concepțiile filosofice despre Dumnezeu și despre lume, atât din vremea aceea, cât și de 2.000 de ani încoace. Aceasta este întrebarea la care oamenii de știință nu au găsit până acum un răspuns: Cum au reușit niște oameni atât de simpli să schimbe fața lumii, să o transforme și să o câștige pentru Hristos?

Deși erau săraci, deseori „își dregeau” sau „cârpeau” mrejele, atât de mare era sărăcia lor, nepermițându-le să cumpere altele, îndurau cu ușurință sărăcia, hrănindu-se din munca lor cinstită.

Datoria Apostolului este să arunce mreaja

Prin cuvintele „veniți după ­Mine”, Hristos i-a chemat la o misiune și la o slujire care nu au existat până atunci - pescari de oameni. Nu a zis vânători de oameni, pentru că vânătorul ucide vânatul; or, pescarul prinde peștele viu și nevătămat în mreaja sa, fără să îl rănească. Tot astfel vrea și Dumnezeu, să fim cuprinși vii și nevătămați de răni sufletești și de păcate în mreaja cuvintelor vieții veșnice, în corabia Bisericii și a împărăției Sale.

Biserica este chipul profetic al corabiei. Părintele Arsenie Boca a sintetizat, în câteva cuvinte, misiunea ucenicilor și a Bisericii lui Hristos în lume: „Ceea ce era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos - Cel cu cruce - peste puhoaiele pierzării. Deosebirea este că aceea a fost închisă de Dumnezeu pe dinafară și nimeni nu a mai putut intra (Facerea 7, 16), pe când corabia Bisericii - corabia cu crucea pe catarg - are intrarea deschisă și mai pot intra oameni învălmășiți de puhoaie. Acolo era Noe, aici - Hristos, iar în valuri ucigașul, înecându-i pe oameni. Se întâmplă ceva de neînțeles, că cei ce se chinuiesc în valuri, deși țin toți să trăiască, totuși nu toți vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se întind de la intrarea în corabie. Iar mâinile sunt brațele părintești, brațele celor șapte Sfinte Taine, care-i izbăvesc pe oameni din potop, ridicându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viață la viața cerească. Aceștia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Hristos - Cel cu cruce -, sunt fiii pierzării, ­fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască”.

Datoria Apostolului este să arunce mreaja, adică să predice cuvântul lui Dumnezeu în această lume, care se aseamănă unei mări de multe ori învolburate și tulburate de necazuri, de ispite și păcate. Dumnezeu ne cheamă de pe marea vremelniciei la marea veșniciei, în împărăția Sa. Oamenii se revarsă unii peste alții în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut potop pe pământ. Valuri de răutate, de păcate și de patimi. Dumnezeu ne cheamă să fim pescari de oameni, să aruncăm mreaja cuvântului Evangheliei, să salvăm sufletele pentru veșnicie din valurile necredinței, ale neștiinței și ale uitării de Dumnezeu.

„Iată, vin zile - zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și sete de apă, ci de auzit Cuvintele Domnului” (Amos 8, 11).

Într-o lume consumistă în ­care găsim la tot pasul hrană din belșug în supermarketuri, când cei mai mulți oameni au de toate, totuși este foamete mare: nu de pâine, ci de auzit cuvintele Domnului.

Ucenicii Domnului și-au împlinit misiunea lor, astfel încât „în tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmi 18, 4) și toți suntem chemați să împlinim misiunea de sfințire a lumii. Toți avem datoria de a-L propovădui cu cuvântul, cu fapta, dar mai ales cu dragostea, pentru că Domnul pe toți oamenii Îi vrea ucenici ai iubirii Lui față de lumea toată: ­„Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35) și statornici împlinitori și propovăduitori ai Cuvântului: „De veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32).

Numai cei ce-L urmează pe Hristos până la capăt sunt ucenicii Lui

Adevărul pe care Hristos Domnul ni-l descoperă în pasajul despre chemarea primilor ucenici ne introduce în înseși planurile Cerului cu privire la noi, în planul Împărăției lui Dumnezeu, cu­prinși de bucuria întâlnirii cu El, cuceriți de cuvintele vieții veșnice și de bucuria prezenței Sale în inima fiecărui creștin-ucenic al Învățătorului, trimis cu misiunea divină de a sfinți lumea.

Numai cei ce-L urmează pe Hristos până la capăt sunt ucenicii Mântuitorului. Domnul, chemându-i pe cei ce erau frați (Petru și Andrei, Iacov și Ioan), arată că toți cei ce vor crede în El trăiesc în iubire ca frații și că sunt frați prin Dumnezeiescul Botez și credința în Evanghelie.

Sfinții români pe care îi prăznuim astăzi sunt faptele Sfin­ților Apostoli pe pământul nostru strămoșesc, care au rodit în miile de biserici și mănăstiri, din inimile tuturor orașelor și satelor, locuri de întâlnire cu Dumnezeu, de îmbrăcare cu ­putere de sus, de dobândire a Duhului Sfânt și de sfințire prin Sfintele Taine.

Sfinții români sunt cei ce au lăsat toate și au urmat chemării Domnului. Ei sunt darurile Duhului Sfânt pentru poporul român de aici și de pretutindeni, au rămas ucenici ai Domnului până la capăt.

Să lăsăm și noi, așa cum au lăsat ucenicii Domnului, grijile și zbuciumul vieții lumești, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzarea sufletească și trupească.

Să auzim chemarea Domnului: „Dă-mi, fiule, inima ta!”, și să răspundem cu „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea!”. Să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile, tot ce nu este plăcut lui Dumnezeu!

Să dorim să simțim cu inima chemarea de a fi primii care ascultă și împlinesc cuvântul Mântuitorului, păzindu-l întru cre­dința și răbdarea pe care au avut-o ucenicii Domnului și sfinții români, ca astfel să rodească și să înmulțească mereu în viitor darurile Duhului Sfânt.