Recunoștința - manifestare smerită a omului credincios

Duminica a 29-a după ­Rusalii (a celor 10 leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Evanghelia celor zece leproși vin­de­cați, dintre care numai unul s-a întors să mulțumească, ne conduce în mod firesc la tema recu­noș­tin­ței. În pofida desei frec­vențe la amvon și în publicațiile bisericești, tema rămâne deosebit de actuală și importantă, pentru a ne reaminti să fim mereu mulțumitori față de toți binefăcătorii noștri, așa cum ne-a dat pildă samarineanul din pericopa evanghelică. Din acest motiv, în cuvântul de față optăm și noi pentru această temă, având în atenție mai ales o constatare practică: dacă știm, în general, față de cine ar trebui să fim recunoscători, totodată, pentru ce, nu știm întotdeauna și cum să ne manifestăm recu­noștința.

Se poate vorbi de o „ierarhie” sau „ordine” în lista binefăcătorilor noștri? Desigur, în sensul că importanța binefacerilor este diferită, cum diferiți și unici sunt și binefăcătorii. Este firesc, de pildă, ca primul nostru gând de recunoștință să se îndrepte spre Dumnezeu, de la care am primit și primim totul, începând cu viața însăși. După Dumnezeu, la fel de firesc este să-i avem mereu în vedere pe părinții noștri, care ne-au născut, ne-au crescut și ne-au educat. Înaintea lor, însă, la pomelnicul pe care-l scriem pentru Sfânta Liturghie, să-i trecem pe nașii de botez și de cununie, spune părintele Cleopa, iar apoi pe duhovnicul la care ne mărturisim, spune tot prea­cuvioșia sa. „Lista” continuă, apoi, cu toți cei care ne-au ajutat și ne ajută, din fragedă pruncie până închidem ochii. Iar când spunem „toți”, îi includem și pe cei care ne-au făcut și ne fac rău, ori chiar ne vrăjmășesc, și o să vedem îndată că și ei ne ajută, în felul lor...

De ce și cum ne manifestăm recunoștința față de binefăcători?

Pentru a răspunde obiectiv acestor întrebări, trebuie să ne raportăm la binefăcători concreți, ca să vorbim în dreptul fiecăruia. Vom proceda selectiv, însă, pentru a ne încadra în limitele firești ale unei predici. Față de Dumnezeu ne manifestăm recunoș­tința nu doar pentru atâtea binefaceri, ci și pentru anumite încercări pe care le îngăduie, cum sunt bolile sau unele insuccese de moment. Binefacerile ne încurajează, de­sigur, dar necazurile ne înţelepţesc, ne țin mai uniți uneori, mai ales în familie… Iată, până să fie vin­decați, cei zece leproși erau laolaltă: iudeii cu samarineanul! Altfel, se știe, ei se evitau, din cauza religiilor diferite. Apoi, să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru marea Sa îngăduință față de noi. El știe dinainte ce rele vom face… Totuși, nu doar că ne îngă­duie, așteptând să ne îndreptăm, ci ne oferă și binefaceri! Iisus, ca Dumnezeu, știa dinainte că nouă din cei zece vor fi nerecunoscători; totuși, îi vindecă și pe ei! Dar cum ne manifestăm recu­noștința față de Dumnezeu? În primul rând, mulțumindu-I, așa cum a făcut samarineanul vindecat. Însă nu doar prin vorbe, fie chiar și de rugăciune, ci mai ales prin faptele vieții noastre, săvârșite după voia Lui. Să ne amintim cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împă­răția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Față de părinții trupești știm de ce, fiecare, întrucât cunoaștem direct sacrificiile lor pentru a ne crește și educa. Cum ne arătăm recunoștința? Iarăși, fiecare avem răspunsuri concrete, pentru că știm ce așteaptă ei de la noi. Între altele, cât sunt în viață, să le oferim liniștea că suntem în rânduială, pe linia cea bună a credinței, a familiei, la locul de muncă, în societate, că avem și educăm copii harnici și cu­viincioși. Pentru părinții dece­dați, între posibilele gesturi de recunoștință se pot înscrie două „împliniri”: a împlini (încheia) ceea ce ei n-au mai apucat să împlinească, din punct de vedere material și spiritual; totodată, a ne împlini pe noi, în sensul dorit de ei.

Față de nașii de botez și cununie, dar și față de duhovnicul nostru, fiindu-ne părinți spirituali (duhovnicești), ne raportăm asemănător comportamentului față de părinții care ne-au născut. Odată cu disponibilitatea de a-i ajuta la nevoie, să nu uităm a le spune un „La mulți ani” de ziua de naștere, ori cea onomastică, oferindu-le și un buchet de flori...

Aceste manifestări ale recu­noș­tinței, descrise până aici, pot constitui, apoi, un bun „antrenament” pentru a fi sensibili și a ști să fim recunoscători față de toți binefăcătorii, indiferent de timp, de loc, dar și de felul binefacerii primite.

Recunoștința față de vrăjmași - proba de „foc” a creștinului deplin

Dacă prietenii ne susțin moralicește (și chiar material) să progresăm, să avem încredere în noi etc., vrăjmașii ne ajută să fim mai înțelepți, mai prudenți, mai smeriți… Răul pe care ni-l fac uneori, sau binele pe care ni-l refuză, ne stimulează pentru o mai bună proprie mobilizare, cum genial a remarcat celebrul Einstein: „Le sunt recunoscător tuturor acelora care m-au refuzat în viață. Datorită lor am reușit pe cont propriu!”. Odată cu faptul că împlinim o poruncă evanghelică, recunoștința (iubirea) față de vrăjmași ne asigură și o anumită igienă a sufletului. Ura față de cineva ne roade sufletele, precum rugina fierul! Ura ne intoxică; iubirea, îngăduința și iertarea ne purifică. Nu lor le facem bine, mai întâi, ci nouă! Cum să le fim recunoscători? Între soluții, cea oferită de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici ni se pare a fi cea mai apropiată de învățăturile Mântuitorului: a-i binecuvânta! De aceea, propunem spre lectură (și medi­tație) rugăciunea pentru vrăj­mași alcătuită de ilustrul ierarh. Deși ne dăm seama că este cunoscută multora, socotim că merită să fie și mai mult popularizată și, pe cât posibil, să fie inclusă în programul individual de rugăciune. Pentru a nu lungi cuvântul, redăm aici doar câteva fragmente, dar poate fi găsită ușor varianta integrală, atât în volum tipărit, cât și în mediul virtual: „Binecuvântează-i pe vrăj­mașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem! Vrăjmașii m-au purtat către îmbrățișarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.

Prietenii m-au legat pământului, vrăjmașii m-au slobozit din robia pământului și mi-au dărâmat toate năzuințele mele lumești… Ei, mai degrabă decât mi­ne, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii. Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi. Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor. Ei m-au ocărât, de câte ori m-am lingușit în sine-mi. Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie… Vrăjmașii m-au învățat să cunosc ceea ce puțini alții mai cunosc, că cineva nu are alți vrăjmași în lume decât pe sine. Un rob își blestemă vrăjmașii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe. Căci un fiu cu­noaște că vrăjmașii săi nu îi pot atinge viața. Prin urmare, el pășește slobod în rândul lor și se roagă Domnului pentru ei”.

Pentru încheiere, subliniem faptul că recunoștința este, la urma urmei, manifestarea smerită a omului credincios. Dacă vom cultiva această virtute, ni se vor potrivi și nouă cuvintele pe care le-a adresat Iisus samarineanului recunoscător: „Cre­din­ța ta te-a mântuit!” (Luca. 17, 19). Amin!