Rodirea, una dintre condiţiile esenţiale ale vieţii spirituale

Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Luca 8, 5-15

Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semă­nătorul să semene să­mânța sa. Și, se­mă­nând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cu­noașteți tainele Îm­pă­răției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!

Parabola semănătorului aparține relatărilor sinoptice despre activitatea Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Luca nu precizează cu exactitate când a fost rostită această parabolă. În Palestina, semănătorul întâi semăna şi apoi ara. Drumul pe care au căzut seminţele poate semnifica un loc pe care semănătorul credea că ulterior îl va ara, dar a fost călcat, bătătorit; se poate crede că era vorba de o cărare. În ambele cazuri păsările puteau mânca seminţele. Pietrele semnifică un teren dur şi pietros, acoperit cu un strat subţire de pământ, care nu putea reţine apa; nu era destul de gros pentru a reţine apa. Vegetaţia care ar fi crescut în acele locuri s-ar fi uscat repede. Spinii sunt ale plantelor care cresc viguros; mai repede decât grâul şi astfel îl sufocă.

Spre deosebire de primele seminţe, unele cad pe teren fertil, unde au produs o recoltă importantă. Matei şi Marcu vorbesc de o recoltă care ajunge până la 30, 60 şi chiar 100 de ori cantitatea seminţelor, dar versiunea lui Luca este abreviată. El afirmă doar principiul conform căruia un teren fertil asigură o recoltă bună, însemnată. Relatarea se încheie cu expresia „cine are urechi să audă”.

„Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă” (Mt. 13, 10-11).

Parabola relevă adevărul, dar îl și ascunde

Iisus le-a răpuns ucenicilor, prezentându-i pe aceștia în antiteză cu ceilalţi: „vouă” din adresarea Mântuitorului este edificant în acest sens. Tainele sunt adevăruri pe care omul nu le poate descoperi de unul singur, dar pe care Dumnezeu le dezvăluie. Acest cuvânt se întâlneşte adesea la Sfântul Apostol Pavel, dar la Sfinţii Evanghelişti se regăseşte doar în acest caz. Pentru alţii, taina înseamnă doar să priveşti fără să vezi şi să auzi fără să înţelegi. Ascultă cuvintele, dar nu le surprind semnificaţia. Cuvintele relevă adevărul, dar - în acelaşi timp - îl ascund; îl relevă cercetătorului atent care va căuta să afle semnificaţia, dar îl va ascunde celui care se mulţumeşte doar să asculte.

Acesta este rezultatul parabolelor, dar Iisus spune şi care este finalitatea, scopul acestora: parabolele sunt o mină de informaţii pentru cei care reflectă asupra semnificaţiei lor, dar sunt şi o formă de avertizare divină pentru cei care sunt indiferenţi.

Explicația pildei

Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul care vorbeşte despre Dumnezeu sau - mai probabil - cuvântul care vine de la Dumnezeu. După chiar tălmăcirea Mântuitorului, cuvântul este semănat în inimă (Mt. 13, 18), adică în acel centru metafizic din om, care - după cum subliniază Evdokimov - integrează toate facultăţile umane.

Primirea acestuia nu implică numai un proces de ordin intelectual, ci şi o adeziune totală, care presupune o adâncă prefacere lăuntrică.

Cele de-a lungul drumului sunt cei care nu au ascultat niciodată cu atenţie. Au auzit aceste cuvinte, dar nu le-au ascultat, nu le-au acordat atenţie. Satana a distrus sămânţa înainte de a creşte. Cele de pe stânci sunt într-o situaţie mai bună. Sunt bucuroşi să primească cuvântul (cf. Iez. 33, 32; Mc. 6, 20), dar nu pătrund sensul acestor cuvinte. În momentul în care sunt supuşi unei încercări sau ispitiri, abandonează. Cele căzute printre spini reprezintă acele persoane care au un anumit potenţial pentru a se dezvolta din punct de vedere spiritual. Dar viaţa unui om poate avea un anumit număr de elemente, poate conţine anumite lucruri; şi aceste persoane şi-au umplut viaţa cu atâtea lucruri bune, încât nu mai au timp sau loc pentru un viitor spiritual. De cealaltă parte - în opoziţie - sunt seminţele care cad pe teren bun. Inima bună şi deschisă este în legătură cu a înţelege, a reţine; sau - mai bine - cu a auzi: „Cei care vin cu inima bună şi onestă să asculte cuvintele”.

Aceştia, într-adevăr, conservă cuvântul şi îl fructifică, îl dezvoltă. „Anormala” triplare - după moda orientală - a rodului recoltat (treizeci, şaizeci, o sută) simbolizează revărsa­rea eshatologică a plenitudinii divine, depăşind orice măsură umană. Pentru ochii omeneşti o mare parte din lucrare pare zadarnică şi infructuoasă, rezultând în aparenţă eşecuri repetate; însă Mântuitorul este plin de o încredere plină de bucurie. El ştie că Dumnezeu a făcut un început, aducând odată cu acest început o recoltă de răsplătire ce depăşeşte tot ceea ce se poate cere sau ima­gina, în ciuda oricărui eşec sau opoziţii, încă de la începuturile cele fără de speranţă.

Omul are tristul privilegiu de a putea înăbuşi creşterea seminţei în inima sa

Această parabolă poate fi înţeleasă în două moduri diferite. Primul se referă la o încurajare, un îndemn adresat ucenicilor de a lua aminte la contrastul dintre începutul nesemnificativ şi marea recoltă finală (care poate fi succesul eshatologic al cuvântărilor lui Iisus). Având în vedere locul neproductiv, unde cad celelalte seminţe, rezultatul este impre­sionant.

Conform celei de-a doua interpretări, este pusă în evidenţă importanţa unei reacţii corecte la auzul cuvintelor: dacă urmăm acest sens, vom avea recoltă importantă la sfârşit; dar dacă vom fi precum piatra, stânca sau spinii, nu vom realiza nimic. Există mai multe elemente în favoarea acestei ultime interpretări. Reflectând asupra importanţei conferite acestei parabole de către cei trei sinoptici şi asupra explicaţiilor date, observăm că „Domnul și Mântuitorul Hristos vede propria misiune ca pe o modalitate de a vorbi şi de a acţiona în aşa fel încât să acorde oamenilor cea mai importantă oportunitate de a răspunde cuvintelor lui Dumnezeu”.

Principala piedică pusă în calea rodirii cuvântului divin este acţiunea duşmănoasă a satanei, pe care Iisus îl numeşte aici „cel viclean”. Intervenţia acestei forţe personale şi răufăcătoare tinde să-l împiedice pe om de a se preface în fiu al Împărăţiei. Chiar omul însuşi, datorită libertăţii cu care este înzestrat, are tristul privilegiu de a putea înăbuşi creşterea seminţei în inima sa.

Domnul va stărui în repetate rânduri asupra obligaţiei de a rodi; rodirea fiind una dintre condiţiile esenţiale ale vieţii spirituale. De asemenea, Domnul va osândi sterilitatea şi uscăciunea sufletească, considerate drept păcate capitale. După cum darurile sunt diferite, tot astfel şi capacitatea de rodire diferă de la om la om; de aceea la unul sămânţa face o sută de boabe, la altul şaizeci şi la altul treizeci. Este aici o profundă înţelegere a însuşirii proprii fiecărui suflet de a-şi asimila cuvântul şi de a-l face să rodească după măsura sa.