„Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma”

Evanghelia Duminicii a II-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!

20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;

23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.

28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!

30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

31. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui.

În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: Pace vouă! După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică, şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.

Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin Spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea, Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creştinilor: credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin Spovedanie.

Primii dascăli de religie

Dar, prin rânduială dumnezeiască, Apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Iar când i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan 20, 25). După opt zile, adică în duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă!”, a spus, mustrându-l pe Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 26-27). Iar Toma, pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicând: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci „credinţa vine din auzire”, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatălui, căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.

La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti, care ne-au născut, şi părinţii sufleteşti, care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică, fiind înconjuraţi de griji pământeşti. Mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor lor.

„Aici este raiul şi iadul! Aici, pe pământ, este totul!”

Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mântuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat, şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzând în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Oare câţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie, ca Apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul acesta!” (Matei 26, 74). Dar, îndată după cântatul cocoşului, în miezul nopţii, Petru „a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi, câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!”. Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici, pe pământ, este totul!”. Iar când se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine, Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.

Puţini sunt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mai mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6), adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.

„Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată”

Se cade nouă, astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi că suntem fiii Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochii trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfânt, după care suspină toată lumea. Astăzi, Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la Judecata de apoi.

De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul înviat şi că suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.

Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.

Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu îndoială ca Apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.

Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de Care nu ne putem mântui.

Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomii, numită şi „Paştile blajinilor”, în unele sate ies credincioşii la cimitir, unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel, fiecare duminică este un Paşti, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.

Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii „Hristos a înviat!”. Amin.

(părintele Cleopa ILIE, Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)