Semnul Fiului Omului

Evanghelia duminicii Înălţării Sfintei Cruci (Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 31-35)

6. Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină.

7. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

8. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.

9. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.

10. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?

11. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.

13. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.

14. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru.

15. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul.

16. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.

17. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota,

18. Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.

19. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!

20. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

25. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!

27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

28. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.

31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.

32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.

33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.

34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.

Pe 14 septembrie în cursul fiecărui an bisericesc se face prăznuirea cinstitului lemn al crucii pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Se ştie, de asemenea, că în Acatistier este o rugăciune numită „Acatistul Sfintei Cruci”, unde sunt imnuri care se adresează crucii ca şi unei persoane. S-a reproşat uneori creştinilor că sunt bigoţi, fiindcă se adresează unui obiect ca şi unei persoane. Însă, nu trebuie să se piardă din vedere că imnurile respective se adresează, de fapt, Domnului Hristos care s-a jertfit pe acest obiect, iar nu lemnului în sine. De aceea, acatistul în sine nu trebuie privit decât ca o expresie a evlaviei compozitorului creştin şi a celor care-l citesc. Citindu-l, ne amintim mereu de patimile Mântuitorului, liber asumate, pentru mântuirea lumii. Acest fapt îl mărturiseşte şi Sfântul Pavel când le scrie corintenilor (Epistola I Corinteni 15, 3) că Hristos a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor.

Cum ne-a răscumpărat Hristos

Învăţătura despre moartea ispăşitoare a lui Hristos este solid fundamentată pe Sfânta Scriptură a Noului Testament, învăţătură fără de care Evanghelia nu ar mai constitui nici o noutate şi nici nu ne-ar mai da vreo speranţă a mântuirii. Vestea cea bună a Evangheliei constă deci în aceea că, prin cruce, toate fărădelegile noastre au fost ispăşite de Hristos, care „a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor” (Isaia 53, 6). De aceea Apostolul este pe deplin îndreptăţit să spună: „Şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10, 17), iar „prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Prin jertfa Sa pe cruce, Hristos ne-a răscumpărat din robia păcatului şi, implicit, a celui rău. Astăzi nu prea se mai foloseşte cuvântul „răscumpărare” sau „a răscumpăra” decât în cazul răufăcătorilor. În antichitate, termenul era foarte bine cunoscut, fiindcă se folosea cu referire la eliberarea sclavilor ori a prizonierilor de război pentru care se fixa un preţ, uneori exorbitant, de către stăpân, ce trebuia achitat de familie sau de către prieteni pentru eliberare. Datorită statutului său, sclavul nu se putea elibera niciodată prin propriile mijloace întrucât, indiferent cât de bine lucra şi cât câştiga, tot venitul realizat de el se cuvenea exclusiv stăpânului, iar eliberarea prin alte mijloace era de-a dreptul imposibilă. Numai intervenţia excepţională a unui om liber, cu multă influenţă şi posibilităţi materiale îl putea reda pe sclav vieţii normale.

La fel pe plan spiritual, ajuns în robia păcatului nimeni dintre muritori nu ar fi găsit pe cineva care să intervină pentru ei şi nici nu ar fi avut ce să-i ofere lui Dumnezeu în vederea răscumpărării. Se ştie că nici Însuşi Domnul Hristos n-a plătit ceva material, ci ne-a răscumpărat cu propriul Său Sânge, după cum zice şi evanghelistul că: „Fiul Omului nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45; Matei 20, 28), fiindcă „numai în El avem răscumpărarea, prin Sângele Lui” (Efeseni 1, 7).

Crucea împăratului Constantin

Cât despre cinstirea Sfintei Cruci, aceasta a început chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum zice Sfântul Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14), şi tot el mai adaugă: „cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru cei ce ne mântuim (adică pentru cei care suntem pe calea mântuirii, cum bine zic alte traduceri - n.n.) este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Tradiţia cinstirii Sfintei Cruci a continuat în Biserică până în vremea Sfântului Constantin cel Mare, dar de frica persecuţiilor creştinii o făceau pe ascuns. Abia pe timpul domniei acestui împărat creştinătatea a putut să-şi exteriorizeze nestingherit credinţa pe care o mărturisea. Acest împărat tot Sfintei Cruci îi datorează încreştinarea şi de aceea a şi dobândit o atât de mare evlavie faţă de ea. Ca şi Sfântul Pavel, el a fost chemat la credinţa creştină în mod cu totul excepţional. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune că, în ajunul unei mari confruntări armate cu duşmanii săi, a avut parte de o viziune cu totul minunată. Astfel, i-a apărut deodată pe cer semnul Sfintei Cruci alcătuit din nişte puncte strălucitoare aidoma stelelor, la miezul zilei şi a primit şi o profeţie că îi va birui pe duşmani cu acel semn. Prevestirea avea o dublă semnificaţie: prima, că numai prin semnul crucii îi va birui pe duşmanii văzuţi, iar a doua, că doar prin aceasta se va putea învinge toată puterea celui rău şi îşi va câştiga mântuirea.

Semnul nu putea fi interpretat altfel decât ca o bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de el şi de întreaga creştinătate, ale cărei interese el le va apăra cu multă fervoare până la sfârşitul vieţii. De aceea, a poruncit de îndată să se facă o cruce din aur, împodobită cu pietre preţioase după chipul celei pe care o văzuse, cruce de care s-a folosit ca de un steag, pe care a purtat-o solemn în fruntea oştilor pe câmpurile de luptă. Înfruntându-se cu mult mai puternica oaste a lui Licinius, Constantin a câştigat războiul, după care a intrat biruitor cu oştile în Roma (312), capitala marelui Imperiu Roman. Prin Sfânta Cruce, Constantin a câştigat de fapt două mari victorii care îl vor marca atât pe el, personal, cât şi viaţa întregii Biserici.

Prima victorie a fost cea de la podul Milvius de pe Tibru, care l-a transformat radical, făcându-l din păgân un mărturisitor şi apărător al lui Hristos, iar cea de-a doua a fost biruinţa creşti-nismului prin editarea şi publicarea celebrului Edict de la Milan (313), prin care se garanta libertate de practi-care a credinţei creştine. După cum scrie Eusebiu, Constantin a aflat că marea armă a credinţei este cea mai potrivită spre a asigura ocrotirea împotriva vrăjmaşilor şi pentru a dobândi mântuirea sufletului. Prin acest edict, religia creştină a obţinut libertatea de a fi mărturisită şi practicată nestingherit.

Crucea, în văzul tuturor

Praznicul de astăzi însă (14 septembrie) se numeşte „Înălţarea Sfintei Cruci” deoarece este legat de comemorarea descoperirii lemnului Sfintei Cruci pe care s-a jertfit Domnul Hristos în cetatea Ierusalimului, pe cheltuiala şi osteneala aceluiaşi împărat Constantin şi a mamei sale, Elena. Astfel, vrând să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, a demarat un vast program de înnoire a sfintelor, dar modestelor, lăcaşuri de închinare ale creştinilor şi de identificare a mormântului lui Hristos şi a crucii pe care a fost răstignit. Crucea a fost, într-adevăr, descoperită pe când muncitorii săpau pentru temelia bisericii Învierii.

Tradiţia spune că identificarea lemnului crucii pe care fusese răstignit Domnul s-a realizat prin atingerea acesteia de trupul unui mort care a înviat. Cu acest prilej, împărăteasa Elena i s-a închinat cu multă evlavie, dimpreună cu toţi cei prezenţi la eveniment. Cum poporul era foarte numeros şi dornic de a se închina Sfintei Cruci, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat crucea pe o estradă, ca să o vadă toată lumea. De atunci, Biserica a luat decizia ca, în amintirea fericitului eveniment, să se insti-tuie o sărbătoare specială dedicată Sfintei Cruci, pe care să o ţină toată lumea ortodoxă pe 14 septembrie.

Crucea din inimi

De subliniat că cinstirea crucii are o solidă fundamentare biblică, deoarece a fost preînchipuită cu mult înaintea întrupării Domnului. Cartea Numerii ne spune că, în călătoria lor spre Canaan, israeliţii scăpau de muşcăturile veninoase ale şerpilor deşertului pe care-l străbăteau fără nici un alt antidot decât privind la un şarpe de cupru înălţat de profetul Moise pe un stâlp, din poruncă divină (cap. 21). Dovada că acela preînchipuia crucea o avem chiar de la Domnul, care a anunţat că se va înălţa pe cruce după cum Moise a înălţat şarpele de aramă pe un stâlp.

Evident că nu faptul în sine al înălţării pe cruce este atât de important, cât scopul acelei înălţări. Dacă pe vremea lui Moise, scăpau pentru moment de moarte, adică obţineau doar o amânare temporară, fiindcă mai târziu tot aveau să moară, prin crucea lui Hristos se asigură, celor care cred în El şi Îl mărturisesc prin cuvânt şi faptă, nemurirea sufletului şi viaţa veşnică. Acest adevăr trebuie să-l credem, fiindcă ni-l spune Hristos-Dumnezeu, iar nu omul: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).

Conştientizând semnificaţia şi puterea crucii, chiar de la început slujitorii Bisericii şi creştinii nu s-au mai despărţit de ea, întocmai cum soldatul viteaz nu se desparte niciodată de arma sa de luptă, ca să nu fie surprins de duşman nepregătit, ci o poartă cu sine pretutindeni, ştiind că viaţa lui depinde de ea. La timpul său, Sfântul Efrem Sirul îi îndemna astfel pe creştini: „Însemnează-te cu semnul crucii! Acoperă-te cu el ca şi cu un scut. Nu înceta, creştine, a purta această armă în tot locul şi în toată vremea. Nimic să nu faci fără cruce. Înarmează-ţi toate mădularele tale cu acest semn şi de nimic nu te vei înfricoşa!”.

Desigur, din îndemnul sfântului nu înţelegem că se impune a ne confecţiona cruci din materiale scumpe pentru a ne etala posibilităţile materiale, ci are în vedere, în primul rând, însemnarea peste tot şi în tot timpul cu acel semn şi câştigarea unei dispoziţii permanente de a fi jertfelnici în tot ce facem, cum a fost Însuşi Hristos pe care-L mărturisim. Crucea, deci, nu trebuie să rămână doar un simbol creştin pe turlele bisericilor ori în cimitir, la căpătâiul celor răposaţi, ci se impune a o coborî şi în inima creştinului care să încerce a şi-o modela după inima şi voia lui Hristos.

Crucea, semnul Fiului Omului

În înţeles spiritual, crucea mai este şi simbolul ostenelii, al luptei persistente cu păcatele proprii şi cu puterile răului, este simbolul căii celei strâmte şi obositoare spre mântuire. Cine crede că poate accede la mântuire fără cruce, adică urmărind cu orice preţ opţiunea confortului, a bunăstării sau a renunţării şi evitării suferinţei şi a sacrificiului de sine, se înşală. Deci, noi cinstim crucea nu pentru ea însăşi, ci numai pentru Hristos ce s-a jertfit pe ea şi pentru că prin aceasta am obţinut mântuirea (I Petru 2, 24). Când facem semnul crucii şi ne însemnăm fruntea, pieptul şi umerii, noi mai mărturisim şi credinţa în Sfânta Treime, dar şi dorinţa de a ne împărtăşi de roadele jertfei lui Hristos pe cruce. Mare bucurie va fi pentru credinioşii cinstitori ai crucii lui Hristos când acest semn se va arăta pe norii cerului ca semn prin excelenţă al Fiului Omului (Matei 24, 30) şi ca preludiu al zilei înfricoşătoarei judecăţi. Atunci, necredincioşii, ca şi cei care au dispreţuit acest semn, nu vor şti unde să se ascundă de frica Marelui Judecător ce nu va putea fi mituit precum judecătorii lumeşti.

Cum sensul spiritual al crucii este şi acela de jertfă şi de suferinţă, ea ne aminteşte că, de dragul Domnului Hristos care a murit ca om pentru noi, nici o faptă bună, nici o biruinţă împotriva propriilor scăderi nu se poate face fără a urma cu consecvenţă exemplul de jertfelnicie al Domnului Hristos. De aceea, la început de orice lucrare bună să cerem ajutorul lui Hristos-Dumnezeu, zicând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”.