Uimire, teamă, credinţă

Duminica a 5-a din post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

În Evanghelia citită la Dumnezeiasca Liturghie în a 5-a Duminică a Postului Mare, Hristos-Domnul prevesteşte pentru a treia oară Apostolilor despre pătimirile Sale. Apostolii erau uimiţi şi se temeau. Motivul uimirii, al temerii este omeneşte şi de înţeles, cei care-L urmau pe Domnul, mergeau spre Ierusalim şi Domnul le-a descoperit că acolo va fi prins şi va fi răstignit. Şi azi mulţi dintre creştini sunt uimiţi, se tem, le este frică şi frica este un sentiment uman. Aproape un miliard dintre locuitorii Terrei suferă de anxietate sau depresie. Dumnezeu a grăit în trecut şi grăieşte şi azi în istoria umanităţii. Dumnezeu i-a vorbit Sf. Proroc Ilie, i-a grăit Domnul Dumnezeu „din adierea de vânt lin”  (III Regi 19, 12), iar Dreptului Iov i-a vorbit Acelaşi Dumnezeu: „din sânul vijeliei” (Iov 38, 1) şi „din mijlocul furtunii” (Iov 40, 6). Ne putem aminti, din inocenţa copilăriei, mai ales cei crescuţi la ţară: când se pregătea văzduhul de furtună cu toţii, copii şi adulţi, căutam adăpost, ne retrăgeam, ne ocroteam. Azi omul trăieşte copleşit de multe griji şi îngrijorări. De ce aceasta? Omul a trăit ultimele decenii o amplă şi profundă criză: de valori, economică, ecologică, a familiei ş.a. Omul contemporan a trăit într-o captivitate a ataşamentului exagerat faţă de bunurile materiale. Aceste vremi de mare încercare planetară, de uimire şi teamă, ne conferă şansa de primenire duhovnicească, ne ocazionează şansa de îndreptare. Dar cum?

Să înţelegem şi acest timp în cheia creştină optimistă

În săptămâna care s-a încheiat, ca şi în primele patru zile ale acestui post, am săvârşit slujba Canonului celui Mare, scris de Sf. Andrei Criteanul, o capodoperă imnografică a pocăinței. Am repetat - în sfânta Ortodoxie de pretutindeni - de mii şi zeci de mii de ori, ca nişte suspine ale sufletului şi ale inimilor noastre: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”. Parcă în acest an şi această Denie a avut şi o altă profunzime şi trăire. Experienţa pe care o trăim noi azi, aceste vremi de conflicte şi războaie, ne determină să înţelegem şi acest timp în cheia creştină optimistă, pe portativul vieţii duhovniceşti.

Frecvent auzim azi afirmaţia: Noi, oamenii, suntem siliţi să ne schimbăm viaţa. Cu toţii trăim, conştient sau nu, o schimbare forţată pentru noi astăzi. Creştinismul, de 2.000 de ani, a îndemnat şi îndeamnă stăruitor ca noi, oamenii, să ne schimbăm viaţa, să ne facem mai buni, să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu. În crucea acestor mari încercări actuale este cuprinsă şi perspectiva şi credinţa în biruinţă, în depăşirea acestor războaie, bucuria învierii Domnului Hristos.

Avem credinţa că Dumnezeu ne ajută - prin harul Său, prin puterea Sfintei Scripturi, ca de altfel şi prin vieţuirea şi hrănirea cu cuvintele Sfinţilor Părinţi, ca şi prin acest Canon de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul - să trecem cu folos şi spor duhovnicesc prin aceste încercări. Iată două mărturii foarte actuale din Canonul de pocăinţă, să vedem, ne regăsim în ele: „Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura nu e luată în seamă” (Cântarea a 9-a).

Adesea, omul de azi nu vrea să mai audă sau să împlinească legea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă spre a avea „viaţă din belşug”  (Ioan 10, 10), cele 10 porunci sunt neglijate, iar fericirile - cântate la fiecare Sf. Liturghie şi la slujba Înmormântării - nu prea le mai auzim şi nu au ecou în inimile noastre. Cuvântul Domnului Hristos vestit prin Evanghelie nu se dovedeşte „cu putere multă”, este adesea sămânţa cea vie, dar căzută „între spini, pe loc pietros sau pe drum”, ea nu poate să încolţească. Biblia deşi azi este tradusă şi publicată pentru aproape şase miliarde dintre locuitorii Terrei în 3.686 de limbi (dintre cele 7.396 de limbi existente), dar cât de mult este citită şi mai ales trăită, în acest veac al comunicării digitale şi al trăirii superficiale?

Tot în duhul Canonului Sf. Andrei am exclamat: „Eu însumi idol m-am făcut…” (Cântarea a 4-a).

Şansa şi vocaţia vremii noastre înseamnă întoarcerea la Dumnezeu

Omul contemporan a devenit adesea idol, el vrea să fie mereu centru şi trăieşte strâns în chinga egoismului. Omul de azi prea s-a înstrăinat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Şansa şi vocaţia vremii noastre înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, revenirea noastră în casa părintească a Domnului şi Ziditorului nostru. Sf. Ap. Pavel i-a îndemnat pe locuitorii Romei şi ne îndeamnă şi azi pe noi, creştinii: „Nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu” (Rom. 12, 2). Procesul întoarcerii la Dumnezeu, Creatorul nostru, constă în metanoia, pocăinţa, înnoirea sau schimbarea minţii şi a vieţuirii noastre. Pocăinţa este cea mai scurtă şi sigură cale de dobândire a milei şi a iertării lui Dumnezeu. Prin pocăinţă şi credinţă, încercările actuale ne pot ajuta să revenim alături de Hristos-Domnul şi Mântuitorul nostru.

În Evanghelia de azi s-a rostit, în întreaga Ortodoxie: „Cei ce mergeau după Iisus se temeau”, de asemenea, în prochimenul Apostolului de azi, un fragment din Psalmi s-a rostit: „Ochii Domnului spre toţi cei ce se tem de El”. În urmă cu 1.770 de ani, Sf. Ciprian, în timpul unei ciume care înspăimânta cu fiorii morţii şi pe creştini, a scris epistola De mortalitate (Despre moarte) şi afirma: „Numai aceia se tem care nu sunt născuţi din apă şi din duh”. Psalmistul şi prorocul David ne încredinţează de 2.900 de ani: „Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa”  (Ps. 26, 2). Şi azi mulţi dintre creştini se tem, le este frică: sunt crize multiple, nesiguranţă, războaie. Ca şi fraţi ai lui Hristos şi „copii ai lui Dumnezeu” trebuie să transformăm - prin credinţă vie - uimirea, teama, care au cuprins lumea noastră, într-o temere față de păcat și de conse­cințele lui. Ar fi foarte folositor ca oamenii să transforme aceste temeri, ce ne-au cuprins pe mulţi, în frica de a nu păcătui, știind că păcatul produce moartea spirituală, ca despărțire a omului de Dumnezeu, ceea ce echivalează cu osânda veșnică.

Dacă Dumnezeu ne grăieşte azi, ca lui Iov, din „mijlocul furtunii” să înţelegem din sfânta natură: „Că nu fiecare furtună vine să-ţi distrugă viaţa! Unele vin să-ţi cureţe calea” (Părintele Constantin Galeriu). Ca şi creştini azi să învăţăm şi de la nucul care stă cu tărie şi-n mijlocul vijeliilor şi al furtunilor, dar nu se frânge, căci are rădăcinile în adâncul pământului. Dumnezeu ne încredinţează, în Dumnezeiasca Scriptură, pe noi, copiii Lui, de 365 de ori cu îndemnul: „Îndrăzniţi, nu vă temeţi!”. La aceasta ne încredinţează şi Sf. Ap. Pavel: „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc”  (Rom. 8, 28). În pedagogia divină, şi aceste vremi de încercare - un mare examen al umanităţii de azi - vor putea să ne ajute la o resetare spirituală, la o autentică şi profundă primenire duhovnicească, în veacul nostru obosit şi împovărat de acest deșert secularizat, neliniştit, nihilist, grăbit, nesigur şi consumerist.

Dumnezeu ne va ajuta şi ne va întări să stăruim în rugăciune, să sporim în post şi-n fapte bune, să ne împăcăm cu toţi oamenii în cele două săptămâni cât mai avem până la Paşti. Să folosim, aşadar, aceste vremi de încercare ca şanse de îndreptare, întărindu-ne credinţa că toţi suntem în mila şi în mâna lui Dumnezeu, Tatăl şi Ocrotitorul nostru bun.